Între timp, vânătoarea continuă: pușca mea vorbește, cea a lui Oscar și Palmiro, cei doi frați ai mei și cu o mică surpriză îl văd pe Sirius luptându-se cu o recuperare oarecum dificilă dar care se încheie cu un zâmbet din partea mea. Observ că încă nu s-a adaptat complet: mă hotărăsc să-i dau puțină liniște sufletească și să părăsesc tabăra de vânătoare.
Urmează o potecă în vale și ajung la cotul râului care ne-a fost cu noi toată dimineața. Profit de această ocazie pentru a fuma o țigară. Aici nu voi deranja pe nimeni: catelul meu este curios si mult mai senin. Schimbăm două cuvinte: eu sunt cel care vorbesc, dar se pare că el îmi răspunde cu ochii. Inca ma bucur de peisajul putin pestrit ici-colo de flori rosii, sting tigara, imi iau fundul si ma intorc pe drum.
„Sirius”, îl sun, dar nimic. Apoi îl văd, nu departe de colțul nostru liniștit. Stă nemișcat în spatele unui tuf mare de rododendron și își țintește primul cocoș. Zâmbesc și aștept: călătoria chiar ia o întorsătură bună.