Reflecții libere
Fructul unei conversații cu președintele nostru, Massimo Buconi, publicăm câteva reflecții exprimate de Marco Ciarafoni, un nume care nu are nevoie de nicio introducere în lumea vânătorii, care explorează esența faptului de a fi vânător astăzi. Într-o eră a schimbărilor culturale rapide, a pune sub semnul întrebării sensul pasiunii noastre nu este doar un exercițiu stilistic, ci o necesitate pentru a asigura viitorul vânătorii. Federația Italiană de Vânătoare își reafirmă rolul de spațiu deschis dialogului: suntem convinși că discuția, atâta timp cât se bazează pe tonuri constructive și respect reciproc, este forța vitală a creșterii noastre. Promovarea unei conștientizări critice și mature despre vânătoare înseamnă a contribui la o acceptare socială mai adecvată a acesteia, plasând-o în cadrul managementului modern de mediu. Vă invităm să considerați aceste perspective ca o oportunitate de a îmbogăți dezbaterea colectivă și de a consolida rădăcinile etice ale pasiunii noastre comune.
Cuvintele lui Ciarafoni
Îl revendic: sunt vânător. Și a-l revendica astăzi înseamnă a te expune. Înseamnă a accepta privirea suspicioasă a unei societăți din ce în ce mai îndepărtate de natura trăită și din ce în ce mai apropiate de o natură idealizată, abstractă, adesea cunoscută doar prin imagini sau zvonuri. Totuși, vânătoarea nu este o anomalie în istoria omenirii: dimpotrivă, este unul dintre fundamentele sale originare. Omul se naște vânător chiar înainte de a fi agricultor. Vânătoarea nu a fost doar un mijloc de subzistență, ci o școală de cunoaștere, de relaționare cu mediul, de măsură și limitare. A modelat limbajul, ritualul, socialitatea și chiar gândirea simbolică. A o reduce la un act de violență gratuită înseamnă amputarea unei părți esențiale a istoriei noastre.
De la picturile rupestre de la Lascaux până la societățile pastorale și rurale europene, vânătoarea a fost o formă de dialog cu sălbăticia. Nu era vorba doar de recoltare, ci de observare, așteptare și înțelegere a ciclurilor naturale. Vânătorul tradițional nu „domină” natura, ci se integrează cu ea cu respect, știind că fiecare greșeală este costisitoare, fiecare exces perturbă un echilibru.
Cel mai înalt gest al vânătorului
În acest sens, vânătoarea a fost întotdeauna o etică a limitelor. Cei care vânează știu că nu tot ce este posibil este permis și că supraviețuirea mediului coincide cu supraviețuirea umanității însăși. Mario Rigoni Stern, un profund cunoscător al munților și al tăcerilor lor, a redat figurii vânătorului o demnitate morală departe de orice retorică. În scrierile sale, vânătorul nu este niciodată un prădător orb, ci un gardian atent, un om care cunoaște pădurea „așa cum cunoaște cineva o persoană dragă”. Rigoni Stern ne amintește că natura nu este o scenă, ci o comunitate vie și că cei care se implică cu adevărat în ea dezvoltă un profund simț al responsabilității. Vânătoarea, în poveștile sale, este alcătuită din zori reci, așteptări lungi, emoții reprimate și sacrificii conștiente. Adesea, actul cel mai înalt al vânătorului este să nu tragă. Alături de el, alți autori - de la Henry David Thoreau la Ortega y Gasset - au subliniat modul în care contactul direct cu sălbăticia redă umanității un adevăr pe care modernitatea tinde să-l șteargă. Viața este fragilă, interdependentă și niciodată neutră.
O figură înrădăcinată în teritoriu
Dintr-o perspectivă socială, vânătorul tradițional este adânc înrădăcinat în zona locală. El sau ea cunoaște traseele, anotimpurile, schimbările climatice și dinamica faunei sălbatice, adesea înaintea experților. În multe zone rurale și muntoase, vânătoarea a reprezentat și încă reprezintă o apărare umană împotriva abandonului, neglijării și degradării. Nu este o coincidență faptul că vânătorii sunt adesea primii care raportează dezechilibrele faunei sălbatice, bolile și speciile invazive. Cunoștințele lor nu sunt livrești, ci experiențiale, construite pe teren, an de an. În contextul contemporan, vânătoarea nu poate fi gândită așa cum era în trecut, dar asta nu înseamnă că ar trebui demonizată. Dimpotrivă, vânătoarea reglementată, bazată științific și informată cultural este un instrument pentru gestionarea și protecția mediului. Pierderea prădătorilor mari, care se întorc fără a fi adoptate planuri eficiente de gestionare, fragmentarea habitatului și perturbarea echilibrelor naturale necesită intervenții responsabile. Vânătorul modern, antrenat și conștient, joacă un rol activ în conservare, nu în opoziție cu, ci în colaborare cu comunitatea științifică.
Recunoștință, moderație, tăcere
Tradiția biblică oferă și perspective adesea înțelese greșit. În cartea Genezei, omului i se dă sarcina de a „domina” pământul, dar sensul original al termenului se referă la administrare, nu la exploatare. Omul este pus în grădină „să o cultive și să o păzească”. Vânătoarea, dacă este trăită ca un act de responsabilitate și nu de opresiune, se încadrează în această viziune: recunoașterea faptului că viața nu ne aparține, ci ne este încredințată. Fiecare recoltă implică recunoștință, moderație, tăcere. Nu este loc pentru aroganță, ci pentru respect. În cele din urmă, există o dimensiune care scapă oricărei analize raționale: emoția. Zorile în pădure, respirația ținută, întâlnirea bruscă cu animalul sălbatic, privirea care întâlnește o altă privire vie. În acel moment, vânătorul înțelege că face parte din ceva mai mare. Este o pasiune care nu vine din ucidere, ci din sentimentul de prezență deplină în lumea naturală. O pasiune care învață umilința, tăcerea și așteptarea. Valori din ce în ce mai rare și, tocmai din acest motiv, din ce în ce mai necesare. A pretinde astăzi că ești vânător nu înseamnă a apăra un privilegiu, ci a afirma o identitate culturală complexă, înrădăcinată în istoria omenirii, și a-i pune sub semnul întrebării viitorul. Înseamnă a cere ca dezbaterea despre vânătoare să revină la o dezbatere serioasă, informată și respectuoasă față de diferențe. Astăzi, nu mai este așa pentru că este dominată de ciocnirea dintre grupurile de fani, unde politica și instituțiile își găsesc prea adesea locul. Astfel, raționamentul și analiza sunt lăsate la o parte, instinctul prevalează, iar cuvântul „management” este arhivat în cel mai îndepărtat sertar. Și chiar și știința este pe nedrept criticată.
Unde să plasăm vânătoarea?
Prin urmare, devine imposibil să se definească obiectiv contextul vânătorii și să se combine protecția biodiversității, în cadrul unui sistem public, cu consolidarea rolurilor și funcțiilor întreprinderilor agricole multifuncționale, ca piloni sociali și economici ai dezvoltării rurale, a așezării în zonele de interior și a tranziției ecologice. Aceasta nu implică faptul că fauna sălbatică este un patrimoniu care nu este disponibil statului, un punct de plecare fundamental. Într-un astfel de scenariu, vânătorul, atunci când este vânător în sensul cel mai înalt al termenului, nu este un dușman al naturii. Mai degrabă, el este unul dintre ultimii ei interpreți. Prejudecățile la o parte.
Ați putea dori, de asemenea ..
