O luptă, bătaia, frica și licența pentru permis de arme de foc (vânătoare) care „dispare”. Chiar și pentru cei care – conform reconstrucțiilor poliției – ar fi avut de suferit. Dar având în vedere cadrul psihologic al omului și văzând că „sistemul nostru juridic nu recunoaște deținerea unei arme ca un drept absolut și incompresibil al individului” Trentino Tar nu a acceptat recursul. Iar armele rămân de neatins. Povestea pornește de la o ceartă în care sunt implicați doi vecini. Se întâlnesc de-a lungul unui drum de țară. Unul dintre cei doi coboară din mașină și se îndreaptă spre celălalt. Și l-ar fi bătut cât să-l provoace un grad agitat de vătămare a capului, vânătăi multiple ale feței, excoriații multiple ale feței și auriculelor, cu un prognostic care, în urma complicațiilor, a fost egal cu 40 de zile.
Primul dat în judecată este însă cel care suferă. Procedura care se incheie cu un decret de arhivare. Urmează apoi o a doua plângere pentru răni grave și amenințări și să o prezinte șoferului care a ajuns în camera de urgență. În proces, însă, există un pasaj care devine crucial în cazul anterior judecătorii din Tar. Bărbatul – bătutul să ne înțeleagă – explică că „a fost deosebit de zguduit și marcat de agresiunea suferită pentru a nu exclude necesitatea apelării la îngrijirea unui psiholog”. Dosarul pare să se fi încheiat cu remiterea procesului împotriva despăgubire de 14 mii euro. Dar așa: polițiștii demarează procedura de retragere a permisului de purtare a armelor de vânătoare. Proces care afectează ambele părți implicate. Dispoziţia - în ceea ce priveşte atacatul - devine decret. Bărbatul merge pe calea apelului la comisarul guvernului, dar revocarea rămâne așa.
Și apoi ajungem la Tar. Iar în recurs, avocatul bărbatului explică modul în care „Chestorul pare să-și întemeieze îndoielile pe fiabilitatea subiectului pe baza unor acte care, să spun adevărul, duc la concluzia inversă, întrucât elemente adecvate pentru exclude orice fapte care îl privesc pe reclamant și care pot demonstra că acesta este o simplă victimă pasivă a unui atac unilateral violent". Și deci că „Regulile impun autorității administrative să efectueze o evaluare adecvată și în timp util a personalității persoanei, fără a se limita la episoade unice și izolate”. Acestea sunt punctele recursului care - după cum s-a menționat - a fost respins. Dar iată motivele judecătorilor administrativi.
Și plecăm de la două premise: „sistemul nostru juridic nu recunoaște deținerea unei arme și folosirea acelorași". Iar „cererea de licență de armă de foc poate fi satisfăcută doar în ipoteza că nu există pericolul ca subiectul să abuzeze de ea, în așa fel încât să se evite îndoielile și nedumeririle în ceea ce privește ordinea și siguranța publică”. Și atunci intră în joc starea psihologică a omului. "Nu este deloc anormal sau nerezonabil - citim în sentință - am văzut profiluri de nesiguranță la bărbat de natură să determine retragerea permisului de purtare a armelor de foc. Este același reclamant care în proces relatează că a fost deosebit de zguduit și marcat de atacul suferit. O stare de spirit, încă dezvăluită la trei luni după atac, este cu siguranță antitetică condiției de seninătate, calm, control și echilibru esențiale pentru deținerea unei arme.
Pe de altă parte, el este și victima atacului și a suferit, potrivit acestuia, fără motiv, vătămări corporale grave cu durată mai mare de 40 zile iar această împrejurare capătă relevanță în raport cu posibilul resentiment și impuls de răzbunare”. Și deci concluzia care merge în sens contrar celei sperate de cei care au depus contestația: „Colegiul consideră că chestorul, în decretul de revocare, a indicat prompt acele „indicii” din punct de vedere material și exhaustiv din punct de vedere material. punct de vedere motivaţional pe baza căruia a considerat că a eşuat fiabilitatea utilizării corecte a armelor de către reclamant"(L'Adige).