Vânătoarea este o activitate care necesită un contact foarte strâns cu natura, sau mai bine zis, necesită o simbioză viscerală cu ritmurile și fenomenele naturii. Vânătoarea nu poate ignora, de fapt, mediul natural și resursele unui patrimoniu faunistic pe care trebuie să ne angajăm cu toții să-l respectăm și pe care vânătoarea, trăind-o activ, ne învață să o protejăm și să-l apărăm. Vânătoarea de astăzi nu mai este nediscriminată, nu mai este o cerință alimentară, ci pasiune și sport. În populațiile primitive, vânătoarea a servit la îmbunătățirea și variarea dietei, dar a reprezentat și un moment de colaborare socială chiar și între diferite grupuri, un prilej de construire a limbajului, de stabilire a rolurilor și ierarhiilor care vor fi apoi transferate în cadrul clanului. Vânătoarea este însă o activitate dinamică care schimbă mentalitatea și presupozițiile în funcție de cultura în care s-a dezvoltat și în care se practică. Cele mai recente studii antropologice și istorice despre vânătoare ne oferă o interpretare lucidă a celor două poziții opuse care încă împart universul vânătoresc: una de matrice romano-iudeo-creștină care întemeiază orașe, cultivă pământul și caută, chiar și cu arme, piețe noi.
Celălalt, nordic-păgân, care rătăcește în elementul său, pădurea, în căutarea de noi teritorii de vânătoare și care uneori se stabilește acolo dedicându-se culturilor de simplă supraviețuire.
Sunt două atitudini comparate: pe de o parte, hedonismul și disiparea, dar și pretenția de a pune ordine în pădure, de a o transforma într-o grădină populată de animale domestice și acele specii umane oportuniste care trăiesc fără a produce pagube apreciabile în jurul câmpului. cultivat; pe de altă parte, sacralitatea și respectul pentru pădure, magia ei și locuitorii ei, dar și exploatarea rațională a potențialului productiv al faunei sălbatice.
<!–
->
Dar ce înseamnă să fii vânător astăzi, la începutul mileniului trei? Dacă pe de o parte vorbim de agregare socială, pe de altă parte putem vorbi de conștientizarea teritoriului. De fapt, ceea ce a schimbat lumea vânătorii în anii 900 poate fi urmărit la trei fenomene: exodul rural, industrializarea și urbanizarea. Vânătoarea și teritoriul nu au putut să nu marcheze ritmul în fața acestei tendințe până când, un secol mai târziu, grație aprobării legii-cadru care reglementează activitățile cinegetice (157/92), vânătorul datorită Atc și Ca é legat de teritoriul său și, prin urmare, invitat să-l protejeze și să-l îmbunătățească. Natura are nevoie de vânătoare, iar arta vânătorii nu poate exista fără un management agreat cu lumea agriculturii și responsabil pentru ca mediul să fie respectat. Dar înainte de a atinge acest obiectiv este important să împărtășim faptul că Italia nu este un teritoriu mumificat, ci un teritoriu animat și că vânătorul nu trebuie să se limiteze la observarea teritoriului așa cum ar putea face un drumeț, ci trebuie să aibă libertatea de a act.in respect si in vederea protectiei. Vânătorul devine primul adevărat ecologist din societatea actuală. Să ne gândim la pagubele produse de fundamentalismul de mediu, care ani de zile a interzis vânătoarea în ariile protejate, provocând, conform ultimelor estimări raportate de Sergio Marini, reprezentant al solicitărilor crescătorilor și fermierilor, circa 70 de milioane de euro pagube în fiecare an, subliniind că până în prezent, rambursarea ajunge în medie la 30/40 la sută din totalul raportat. Președintele Vincenzo Pepe în cadrul emisiunii „Uno Mattina” a reiterat importanța selecției în cadrul ariilor protejate pentru specii problematice precum mistreții care amenință alte specii și desfigurează patrimoniul de mediu. „Dacă nu acționezi, mergi împotriva principiilor de conservare a unui parc natural”. „Problema, spune profesorul Pepe, este că nici măcar nu se fac recensăminte în multe arii protejate pentru că în imaginația comună rezistă ecologistismul constrângerilor și nu a priori la vânătoare. Atunci când animalele în exces modifică ecosistemul, trebuie luate măsuri. Nu la vânătoare produce mai multe daune ecosistemului”. Vânătoarea este un instrument important pentru monitorizarea și menținerea echilibrului între specii. Nu numai! Vânătoarea în străinătate este și o alternativă la agricultură pentru a atribui o valoare economică teritoriului. În Scoția, de exemplu, „vânătoarea” este inclusă în bugetul național. Un alt exemplu de ajutor pentru dezvoltare reprezentat de vânătoare sunt țările din Est unde, în fața unei investiții substanțiale de bani destinați amenajării stațiilor forestiere reduse la ruine și garantarea locurilor de muncă, precum și crearea unei induse derivate din vânătoare, administrațiile locale au gestionat activitatea de vânătoare pentru un număr limitat de ani cu imperativul respectării calendarelor, pentru vremuri și specii locale. Devine necesar să începem să privim vânătoarea dintr-o perspectivă de tip european în care valoarea corectă este reatribuită conform legilor emise de Comisia Europeană.
Sursa: Op Opinion.it