Un instinct străvechi și primordial de agresivitate prădătoare ne determină câinele de vânătoare să-și localizeze, să urmărească, să-și imobilizeze prada. Pentru a distinge câinele bun de vânătoare capacitatea sa de a rezista instinctului de a ucide și de a mânca prada. Totul datorită selecțiilor și antrenamentelor vechi de secole.
În ultimele decenii a existat tendința de a uita că câinele, însoțitorul fidel și prietenul omului, nu este, până la urmă, altceva decât un prădător carnivor care în anumite situații particulare poate simți trezirea unei serii de atitudini instinctive latente, mai ales dacă vorbim despre it. a câinilor folosiţi la vânătoare.
Niciun câine nu este scutit de o agresiune instinctivă și naturală, iar dintre numeroasele tipuri găsite, unul mai presus de toate a fost mai bine studiat și exploatat de om de-a lungul secolelor. Ne referim la cel teritorial care permite cainelui sa devina un excelent paznic pentru case, gradini, terenuri, firme etc. Această agresiune instinctivă a câinelui este maleabilă și previzibilă, omul a reușit să o folosească după bunul său plac, dar astăzi ne va interesa mai ales agresivitatea prădătoare și discursul care trebuie făcut este de cu totul alt fel. Când vorbim despre agresivitatea prădătoare, ne referim la un instinct primordial fundamental pentru supraviețuirea rasei, care a determinat câinele de milenii să-și localizeze, să urmărească, să-și imobilizeze și să-și omoare prada, apoi să se hrănească cu ea. Chiar și în cazul acestui gen de instinct, omul a reușit să se apuce de el, iar prin antrenament și selecții de-a lungul secolelor a reușit să dezvolte exponențial unele faze de prădare naturală, limitând sau chiar eliminându-le pe celelalte, mai presus de toate, ea. este bine de subliniat.consumul de către caine de vanatoare a prazii capturate. Astfel, în funcție de teren, de tehnică, de vânatul de urmărit, sunt acum disponibile rase particulare de câini de vânătoare care însoțesc vânătorul cu eleganță și eficiență sau la ogarul irlandez, foarte rapid în a ajunge la pradă sau la curajos și teckel și terieri tenace. Aceste atitudini, desigur, s-au dezvoltat în detrimentul altora. De regulă, excelentul câine de vânătoare și-a pierdut de fapt total instinctul de a păzi sau apăra teritoriul, sau chiar tendința de agresivitate între câini.
Acest lucru se datorează faptului că vânătorii au nevoie de prieteni cu patru picioare de încredere, docili, care se potrivesc bine la antrenament sau la vânătoare în haite, iar în acest domeniu nu mai este loc pentru agresivitatea instinctivă. Pe buna dreptate sunt si exceptii, gandeste-te doar la Hound German, un excelent caine de vanatoare si excelent paza atat pentru teritoriu cat si pentru proprietar.
În orice caz, este bine de înțeles că prădarea este înnăscută la câine, și este adesea stimulată prin reflex la mișcarea prăzii sau chiar mai simplu prin percepția vagă a sălbăticiei de către prietenul nostru patruped. Pentru a atesta faptul că este în întregime un instinct primordial și de necontrolat este suficient comportamentul multor câini care au tendință de prădător față de orice obiect în mișcare, fie el o minge sau o mașină.
Stimularea instinctului de prădător într-un mod nefiresc este puternic descurajată pentru proprietarul căruia îi pasă de sănătatea, atât mentală, cât și fizică, a câinelui său. Supuși acestui gen de stimuli sunt câinii care s-au închis în garduri, sunt așezați în fața unui plecat de oameni și de mașini. L'instinctul de prădător a animalului îl va determina să urmărească prada cât de mult poate, declanșând o situație de stres intens având în vedere repetarea frecventă a urmăririlor și a loviturilor, cu siguranță puțin probabile în natură. Sfatul este așadar să vă aranjați câinii în locuri adăpostite departe de haosul orașului și de plecările zilnice și să le oferiți posibilitatea de a-și satisface pe deplin instinctul de prădător. Ce este mai bun pentru un câine decât să urmeze urmele lăsate de un iepure sălbatic?