Unele specii sălbatice, chiar dacă sunt numărate printre cele care pot fi vânate, sunt considerate în pericol, deoarece populațiile lor de pe teritoriul italian sunt în declin din cauze dependente de factori diferiți și complexi.
Pentru a încerca să găsească o soluție la problemă și să restabilize populațiile în scădere de animale sălbatice pe un teritoriu dat, omul efectuează așa-numitele operațiuni de repopulare. În prezent, speciile care sunt principalii protagoniști ai intervențiilor de repopulare sunt fazanii, iepurii de câmp și potârnichele cenușii; exemplarele acestor specii sunt capturate în general în porțiuni ale teritoriului unde sunt considerate în exces pentru a fi apoi eliberate în acele zone în care aceste specii sunt în declin. Deseori însă, intervenția de repopulare necesită un număr mai mare de indivizi decât poate fi capturat, de aceea recurgem la exemplare crescute în captivitate. Aici vom examina aspectele de reproducere a animalelor sălbatice și tot ceea ce este necesar pentru reproducerea exemplarelor în captivitate; în special vom vorbi despre creșterea Potârnichii cenușii, una dintre speciile care a suferit majoritatea populațiilor sale prezente pe teritoriu și foarte apreciată de lumea vânătorului.
La Potârniche cenușie (Perdix Perdix) este o pasăre Galliforme, aparținând familiei Phasianidae, de mărime medie, ale cărei măsuri ajung la maximum 31 cm; livrea potârnichii cenușii este în general cenușie cu tendința de a maronii pe părțile superioare, cu o dungă slab negricioasă în partea cozii și dungi longitudinale ușoare pe aripile maro. Dâre largi de culoare maro brazdează flancurile potârnichii iar pe piept există o pată inconfundabilă roșie ruginie. Cauzele reducerii puternice a populației de potârniche cenușie din Italia se regăsesc în schimbările drastice ale mediului și în ceilalți factori care au dus la dispariția habitatelor propice cuibăririi acestei specii, retrogradând astfel puținele exemplare rămase în zonele deluroase. unde exista practici agricole compatibile cu prezenta speciei. La toate acestea se adaugă presiunea mare de vânătoare care cu siguranță a contribuit la declinul populației de potârnichi cenușie italiene.
Să vedem deci care sunt metodele de creștere a Potârnichilor cenușii în captivitate, animale destul de rustice dar deosebit de delicate în faza de reproducere; se poate începe cu reproducători deja adulți sau cu o serie de ouă care, odată clocite, vor asigura primul nucleu de păsări din care se vor alege reproducătorii. Dacă se folosesc animale de reproducție adulte, exemplarele necesare pot fi achiziționate de la alte ferme sau capturate în zonele desemnate, dar această a doua ipoteză este puternic descurajată deoarece animalele adulte crescute în natură nu s-ar adapta bine vieții în captivitate, compromițând activitatea reproductivă. Pentru a începe reproducerea este în primul rând necesar să se înființeze un parc de reproducție; Este foarte important să știi din timp câte animale intenționezi să produci pe parcursul anului pentru a dimensiona corect sistemul. Alegerea zonei unde se va amplasa reproducerea Starne trebuie luata in considerare pentru a asigura linistea ceruta astfel incat aceasta sa fie cat mai asemanatoare cu situatia naturala si deci departe de zgomot si deranjamente de orice fel; în plus, zona trebuie să fie împrejmuită corespunzător pentru a preveni apropierea oricărui prădător de voliere.
Următorul pas este pregătirea locurilor de joacă pentru reproducători care vor trebui să găzduiască cuplurile singure; le omitem pe cele „de la sol”, nemai utilizate, acum înlocuite cu cele „de pe net” care sunt mai funcționale întrucât sunt capabile să îndeplinească atât funcțiile de loc de joacă pentru reproducere, cât și de volieră de logodnă; parcul de pe net permite de asemenea mentinerea masculilor si femelelor separati pana la perioada de imperechere, si o administrare rapida si usoara a cuplurilor inclusiv colectarea oualor. Parchetul de pe plasă nu este altceva decât un cheson (1,50 × 1,50 m și 0,50 m înălțime) cu trei pereți de lemn și unul, cel din față, într-o plasă mare pentru a preveni rănirea Potârnichilor cenușii punând capul în el. ; chesonul va fi dotat cu hrănitori și adăpători precum și cu o axă de separare care, dacă este necesar, poate împărți parcul în părți egale separate. Cuplul, format în lunile septembrie-octombrie, este așezat în parc și ținut separat de scândura specială despărțitoare dotată cu o fantă prin care bărbatul și femeia pot continua să se vadă și să se îndrăgostească unul de celălalt. Odată cu apropierea sezonului de împerechere se va avea grijă de hrănirea reproducătorilor cu o hrană specială, diferențierea timpilor de administrare între mascul și femelă de când primul se îndrăgostește mai repede. Intalnirea propriu-zisa a cuplului va trebui sa aiba loc in prima jumatate a lunii aprilie prin indepartarea tablei despartitoare, eventual repozitionand-o, insa, in caz de ciocnire prin repetarea operatiei dupa cateva zile. Este foarte important, în perioada de reproducere, să se acorde Potârnichilor cenușii, mereu și în fiecare zi, cantități considerabile de iarbă proaspătă precum ierburi, lucernă, trifoi, rapiță etc.. Depunerea ouălor începe în general între ultimele decadă a lunii aprilie și începutul lunii mai, în funcție de condițiile meteorologice, continuând până la sfârșitul lunii iunie în cicluri aproape săptămânale cu o producție medie de 40/50 ouă, cu vârfuri de 70.
Un alt sistem tradițional de creștere și reproducere a potârnichilor cenușii este sistemul de baterii; acestea sunt cuști metalice realizate în serie, ridicate de la sol, cu podeaua înclinată spre exterior pentru a permite ouălor depuse să se rostogolească în „jgheabul” special pentru a facilita colectarea. Cuștile sunt montate mai mult sau mai puțin la fel ca și parchetele deja descrise, deși mai mici, și dotate cu un cuib adăpostit. Grupele de reproducție se formează în februarie, în timp ce reproducerea începe între sfârșitul lunii martie și începutul lunii aprilie și continuă până în iulie; ouăle, colectate zilnic, se păstrează cu vârful în jos timp de maximum șapte zile și apoi se incubează în mod „artificial”; odata ce puii se nasc acestia vor fi cazati in structuri speciale incalzite (mame artificiale), iar dupa aproximativ 3-4 saptamani vor fi transferati in voliere speciale exterioare in general in grupuri de cateva sute de capete. Există însă multe probleme, adesea greu de rezolvat, pentru cei care decid să se dedice creșterii potârnichilor cenușii și se preocupă de împerechere, de aspectul igienico-sanitar, de hrănire și de prădare.
Creșterea „artificială” este extrem de negativă tocmai pentru că exemplarele tinere sunt crescute în condiții de supraaglomerare, forțate adesea în spații restrânse, având ca rezultat nedobândirea rusticității și rezistenței necesare la concurență precum și expunerea acestora la riscul unor epidemii periculoase. obligând crescătorului administrarea continuă de medicamente pentru controlul acestora. Comportamentul social al speciei este de asemenea afectat deoarece exemplarele, nevoite să trăiască în grupuri mari și în spații mici, sunt incapabile să stabilească legăturile și ierarhiile caracteristice grupului care să permită, dacă este necesar, să scape de prădători, să aleagă un loc potrivit. locuri.de odihna si clocot, cautare de hrana etc.Din aceste considerente repopularile efectuate cu exemplare din ferme „artificiale” nu garanteaza un bun succes intrucat odata puse in natura, prezinta de foarte multe ori tulburari de comportament care ii conduc sa nu cautand, de exemplu, adaposturi adecvate in caz de pericol, neputand obtine hrana in cantitate suficienta si chiar neputand sa se reproduca, intrucat nu pot face cuibari sau asigura ingrijirea parinteasca necesara urmasilor. În acest scop, se preferă adesea înființarea așa-numitelor Unități Perdix pe baza a 29 de subiecți tineri, în general de 90 de zile, plus un bărbat adult care să servească drept punct de referință. Foarte importantă, în faza de introducere în natură, este și afecțiunea pentru locul ales; această fază se poate desfășura doar într-o volieră, unde subiecții pot învăța să se cunoască și să depindă unii de alții. Dacă prima fază are succes pentru brigada care a fost creată, va fi mai ușor să vă familiarizați cu mediul de reintroducere.
O metodă de creștere care compensează aceste probleme este așa-numita „semi-naturală”: ouăle de potârnichi cenușiu sunt încredințate unei găini, unei mame adoptive, care va asigura puilor modelele de comportament necesare (amprenta), în special cu referitor la îngrijirea părintească... Creșterea se realizează și direct în zonele în care exemplarele crescute vor fi ulterior eliberate, limitând astfel problemele de adaptare și inserție. Exemplarele astfel crescute vor fi de calitate superioara si pretabile pentru formarea unui nou nucleu de reproducator in zona ce urmeaza a fi repopulata. Alte probleme se referă la reproducerea Potârnichilor devenite adulte, chiar dacă au fost crescute în semilibertate, fiind legate de moștenirea genetică a reproducătorilor, care au puțin sau nimic în comun cu Potârnichile care ne-au populat cândva teritoriile din cauza încrucișărilor continue, atât rude directe cât şi indirecte, vizând selecţia exemplarelor cu anumite caracteristici morfologico-comerciale (mărime, greutate, penaj etc.), oricum departe de tipicitatea potârnichii sălbatice. Idealul pentru creșterea faunei sălbatice, în acest caz a Potârnichei cenușii, trebuie să obțină un randament bun din punct de vedere calitativ și cantitativ cu costuri de producție durabile și în același timp să facă inserția în sălbăticie a subiecților născuți în captivitate productivă conform un compromis care ține cont de faptul că acestea sunt animale sălbatice destinate să ducă o viață autonomă din momentul eliberării lor în Natură. În această perspectivă, pentru ca producția și creșterea potârnichilor cenușii să dea rezultate cel puțin mai mari decât cele obținute cu standardele de ameliorare actuale, ar fi oportun să se efectueze câteva modificări tehnici în funcție de câteva puncte esențiale: o hrănire corectă a pui dupa nevoile lor.nutritional; o administrare în creștere progresivă a fibrelor din primele 30 până la 100 de zile de viață; utilizarea volierelor cu acoperire vegetală adecvată cu speciile de plante preferate de specie și adaptate naturii teritoriului; modificarea adecvata a alimentatiei exemplarelor in crestere cu inlocuirea progresiva a hranei in favoarea spicelor, boabelor, stiuletii sau semintelor de specii de plante apetisante, imprastiate pe suprafete mari de teren pentru a incuraja cautarea si selectia acestora.