Amintiri despre o vânătoare de iepuri de spus: entuziasmul nu are vârstă și are de spus. Aventura lui Giacomo și Sfântul său Graal: iepurele.
Acum că a sosit frigul, amintirea deschiderii calde a vânătorii de iepuri de acum câțiva ani nu poate decât să mulțumească. Deoarece lemnul nu este suficient pentru a încălzi această cameră, trebuie doar să-mi reamintesc cât de exasperantă poate fi căldura și la sfârșitul sezonului de vară 2011 căldura a fost cu adevărat insuportabilă. Doar 4 nebuni ca noi ar putea merge oricum la vânătoare: grupul suspecților obișnuiți și astăzi este format din mine, fiul meu, tatăl meu și fratele meu; întreaga familie, iar fiecare zi de vânătoare este o sărbătoare. Profităm de ocazie pentru a scăpa de femeile casei care sunt tot ce ți-ai putea dori, dar ele vorbesc, vorbesc, vorbesc până scad. Așa că și în acea zi de sfârșit de vară s-a hotărât să plec la vânătoarea de iepuri, întrucât am vânat foarte puțini dintre ei de când am permis. Pe scurt, iepurii și cu mine avem un cont deschis, dar se pare că nu le sperie deloc acest fapt. În acea dimineață programarea era acasă la 4 dimineața.
În afara drumului am ajuns într-o zonă deluroasă nu departe de pământul nostru: parfumul tufului mediteranean în zori este intens și gustos. Văd că tatăl meu, care nu mai este tânăr, respiră adânc și mă întreb ce amintiri urmărește.
Închidem mașina, ne luăm câinii cu noi și ne îndreptăm spre zona de vânătoare care în mod normal este destul de bogată. Este șase dimineața, rătăcim ca niște viespi nebune dar nu găsim nici măcar o cârpă de iepure. Tatăl și fratele meu încep să pufnească, simptom al abandonului timpuriu al zilei de vânătoare. Pe de altă parte, căldura începe să se încarce și cei care cunosc Sardinia știu bine cât de intensă și pătrunzătoare poate deveni. La unsprezece dimineața, geanta noastră de vânătoare numără două potârnichi, una împușcată de mine, una de fratele meu. În rest, starea de spirit este sub pantofi. Ne despărțim, parcurgem tot dealul și începem să ne pierdem din vedere până îl aud pe fiul meu țipând la noi: se pare că a zărit un iepure de câmp. Nu-l cred imediat: tufișul este înalt și nu a avut niciodată un mare spirit de observație, dar din moment ce aleargă ca un ponei în borcan și din moment ce tatăl meu și fratele meu sunt blocați sub un dop vechi, nedorind să continue, Mă hotărăsc să nu-mi las fiul singur. Nu vreau să trebuiască să merg să-l caut în Sassari.
Încep să alerg, dacă putem vorbi despre alergare. Terenul care ar putea părea plat se caracterizează printr-o pantă ușoară care este notoriu încrucișarea vânătorilor și a vânătorilor de ciuperci, iar tufișul uscat mediteranean nu ușurează întreprinderea. Nu contează, nu pot pleca chiar acum: m-aș simți foarte bătrân, mai ales că m-am înălțat suficient de sus încât să observ că iepurele înaintează cu o oarecare precauție. Nu, trebuie să nu mă fi văzut sau auzit, iar eu nu văd umbra fiului meu. Așa cum ar face orice tată bun, îmi spun că Fabrizio se poate descurca singur, iar eu mă concentrez pe vânătoare.
Situația este următoarea: sunt suficient de departe de iepure pentru a putea trage cu succes, dar pământul nu-mi oferă ascunzișuri și în plus câinii mei se plimbă în jurul meu. Asta înseamnă că iepurele mă va observa în scurt timp. Mă gândesc foarte puțin la asta, încarc lovitura, trag și bineînțeles că mă înșel. În acest moment scena este dintr-un film western: iepurele se întoarce spre mine, se uită la mine, eu mă uit la ea, ea se întoarce și fuge. Chiar și atunci când adrenalina este la o mie, rămân destul de realist și știu că acel iepure nu va fi, probabil, niciodată al meu, dar dorința de a-l surprinde nu-l comandă. Cu prețul insolației, decid să reduc distanța: evident că scopul meu este să alerg mai repede decât iepurele și pentru câteva minute pot. Terenul nu este pe placul prietenului meu, cu atât mai puțin mie și suntem amândoi exasperați. Din când în când mă opresc, țintesc dar mereu greșesc și în timp ce văd nu departe tufe de mărăcini și grămezi de pietre mă gândesc că visul de a prinde iepurele îl pot și abandona. În cele din urmă, Seven decide să mă ajute: este setter-ul meu, bătrân, dar totuși eficient. Aleargă, o face mai repede decât mine și cu siguranță mai elegant și înainte ca iepurele să ajungă la mărăcini mă hotărăsc să trag o nouă lovitură. Nu știu dacă a avut succes și pentru că m-am împiedicat imediat de un bolovan proeminent și am plajat pe pământ.
Blestemele sunt toate acolo în acel moment, sunt singur, sunt fierbinte și am o sete care nu se poate spune: în plus, mă gândesc la efortul inutil depus. Vă veți imagina fericirea mea când uit în sus și ridic privirea îl văd pe Seven mergând spre mine cu iepurele în gură. Aproape că mă emoționez, mă ridic, fac curățenie și mă întorc la părinții mei. Mă întreb ce s-a întâmplat cu fiul meu: încep să-mi fac griji. Mă uit în stânga și în dreapta, îl sun dar nimic. Îl găsesc câteva minute mai târziu sub dop cu tatăl meu și fratele meu mâncând brânză și beau vin. În fața tinereții!