Greu și costisitor în timp și efort, dresajul câinelui de sânge oferă vânătorului satisfacții incredibile și îi va permite să găsească vânatul rănit care s-a refugiat în desișul vegetației: o obligație economică și mai presus de toate etică pentru vânător. .
Se cunosc prea puține lucruri despre câinii de vânătoare, rasele și specializările la care poate fi supus un câine mai degrabă decât altul. Deosebit de fascinant și la fel de puțin cunoscut este și câinele de cale numit și câine de sânge, definiție care oferă cu siguranță o imagine mai largă asupra utilizării făcute de acest câine de excepție și auxiliar al vânătorului. Folosit în special în timpul recuperării vânatului rănit, câinele de sânge sau urme reușește să găsească acele animale care au reușit să scape în ciuda rănii mai mult sau mai puțin grave și care se refugiază în desișul pădurilor, adesea destinate unei morți dureroase și solitare. . .
Folosirea unui câine de sânge în timpul vânătorii elimină această limită și nu face uciderea celui sălbatic în zadar.
Recuperarea vânatului accidentat este de fapt o obligație a vânătorului care răspunde unui sens economic precis, dar mai ales etic. Este de fapt sarcina vânătorului să limiteze la minimum suferința animalului vânat, motiv pentru care după fiecare împușcătură trasă, trebuie să pierzi timpul examinând locul de tragere, mai ales dacă ești sigur că ai lovit vânatul. Examinând toate elementele găsite la fața locului (smocuri de păr, sânge etc.) se va putea înțelege amploarea vătămării, care poate fi mai mult sau mai puțin gravă, și să inițieze o căutare bine organizată.
Tocmai în acest moment intră în joc câinele de pistă, un excelent auxiliar al vânătorului când vine vorba de vânătoarea de ungulate, esențial mai ales atunci când vine vorba de vânătoarea mistreților, adesea capabili să treacă dincolo de focul vânătorilor în timp ce suferă răni grave. În medie, se estimează că 30% dintre animalele afectate într-un mod mai mult sau mai puțin sever nu cad electrocutate și reușesc să scape. Câinele de pistă servește tocmai în toate aceste situații.
Antrenamentul, dar mai ales antrenamentul, vor fi elemente fundamentale care vor ajuta la exploatarea atitudinilor naturale ale cainelui tau. Altfel te vei afla in fata unui caine cu un nas deosebit de fin care oricum nu poate fi folosit in timpul glumelor. Pe de altă parte, dresajul este esențial, indiferent dacă doriți să vă angajați câinele în urmărirea normală, poate la iepure, sau dacă doriți să-l învățați urmărirea jocului accidentat. Angajamentul și dăruirea trebuie să fie identice.
Să trecem cu vederea nevoia cainelui tău de a cunoaște comenzile de bază precum șezutul, pământul, piciorul, pe care le va învăța printr-un antrenament și exercițiu constant, de când este cățeluș. Noțiunile de bază pe care trebuie să le posede câinele vor fi și exercițiul corectitudinii în lesă, la vederea vânatului, la împușcarea puștii și mai ales la apărarea sălbăticiei.
Sunt exercitii de baza, fara de care cunostinte si practica vanatorul va fi sortit sa aduca cu el in timpul vanatorii un caine imprevizibil, indisciplinat si din pacate inutil mai ales in fazele de recuperare.
Deși antrenamentul câinelui de călărie este dificil și lung, este greșit să lași câinele să urmeze liderul tăcut fără nicio pregătire, învățând încet trucurile legate de vânătoare. Sunt de fapt animale deosebit de inteligente, care cu o pregătire adecvată se dovedesc a fi ascultătoare și deosebit de utile.
Doar atunci când câinele tău este stăpân pe exercițiile menționate mai sus va fi pregătit să exerseze pista artificială.
Este în mare parte sânge, chiar mai bine dacă sânge sălbatic. Se poate ține câteva zile la congelator dacă nu poate fi folosit imediat și pentru a preveni coagularea lui este indicat să se adauge clorură de sodiu sau anticoagulante.
Vânătorul mai ales în primele ieșiri va putea folosi un burete îmbibat în sânge pe care va trebui să se târască pe pământ câțiva metri, pentru a reproduce exact scăparea vânatului rănit. De preferință poți folosi și o sticlă din care să scapi câteva picături de sânge. Va fi bine ca poteca să fie marcată cu bucăți mici de hârtie pentru ca vânătorul să poată observa eventualele erori făcute de câinele său și să le corecteze.
Odată ce terenul a fost pregătit, câinele poate fi dus pe câmp. In mod normal se recomanda sa se petreaca aproximativ 2/3 ore iar in urmatoarele cainele trebuie tinut in lesa a carei lungime poate oscila intre 3 si 6 metri. Este esențial ca vânătorul să-l lase să o facă; nu se recomanda sa-l deranjezi cu incurajare constanta si sa-l corectezi prea des daca greseste. Tocmai din greșeală va înțelege mai ușor care este sarcina lui.
În zilele următoare traseul va trebui să devină din ce în ce mai larg, ajungând chiar și la kilometrul și jumătate. Proporțional, cantitatea de sânge folosită trebuie să scadă, iar intervalul de timp dintre semnătură și exercițiu să crească. Cu toate acestea, se recomandă să nu depășești niciodată 12 ore.
Este bine să repeți exercițiul la fiecare 15 zile fără a exagera frecvența. Rezultatul ar fi invers: câinele ar considera exercițiul un joc și i-ar scădea atenția. Evident, la capătul potecii, lasă-ți câinele să găsească ceva, fie că este o labă, o piele sau un animal mort.
Lucrurile s-ar putea complica atunci când câinele este dresat pe cutia de viteze: practic este încrucișarea urmei de sânge de urmat cu altul, nu de urmat, a altui animal.
Amintiți-vă că câinele dvs. este evident foarte sensibil la mirosuri, așa că, dacă doriți să îl folosiți după ce ați rănit un animal, faceți-o imediat, fără a vă folosi propriii câini de vânătoare neantrenați sau ai prietenilor, cu atât mai puțin fără a încerca singur. sălbăticie. De fapt, câinele de sânge, percepând prea multe mirosuri, va fi dezorientat și ar putea abandona cristalinul.
După pasul pistei artificiale, poți trece în sfârșit la cea naturală.
Continuarea traseului natural este, evident, mai complicată, iar succesul continuării depinde de trei factori principali:
Instruire;
abilitățile înnăscute ale câinelui;
capacitățile conductorului.
În acest caz, de fapt, câinele este cel care găsește sălbaticul, care va trebui totuși să lucreze în colaborare cu vânătorul care îl ține în lesă și îl ajută în faza de recuperare. Timpul de căutare variază, de asemenea, foarte mult, deși în realitate nu există o regulă fixă. Decizia va depinde de pregătirea și mai ales de experiența dirijorului. Aceasta va trebui să ia în considerare mai multe elemente, în primul rând reacțiile la lovitura aruncată de vânător. Adesea, pe animalele rănite, este bine ca câinele să lucreze pe o pistă proaspătă. În acest caz următorul câine va fi eliberat din lesă și, deja concentrat, va putea urmări animalul prin blocarea acestuia. Cum? Ori cu scoarta, ori cu atacul.
În orice caz, sfatul general dat este să ții mereu câinele în lesă. De fapt, jocul rănit superficial se oprește rar urmărit de câine. Cum sa te comporti atunci? Regula infailibilă este întotdeauna aceeași: urmează-ți instinctele.
Cu toate acestea, antrenamentul nu se oprește aici. Odată ce v-ați familiarizat cu pista artificială, este esențial să vă antrenați animalul să apere sălbăticia. Cele două comenzi Şezut sau Pământ sunt fundamentale. Comanda în general trebuie să fie rapidă și incisivă, scurtă și uscată mai ales când se află în apropierea elementelor pe care intenționați să le apărați.
Acest tip de exercițiu de apărare, natural și instinctiv în următoarele rase care se apără în mod natural împotriva străinilor, este esențial. De fapt, s-ar putea întâmpla să fii nevoit să lași câinele nesupravegheat cu jocul. În acest caz, animalul bine dresat își va apăra prada de străini dar mai presus de toate nu te va înfuria în niciun fel.
Evident, instinctul nu poate face totul, iar câinele necesită dresaj constant și armonie bună cu stăpânul.
Numai în acest moment câinele va fi gata să fie folosit în timpul vânătorii.