În soarele cald al unei după-amiezi de mijloc de noiembrie mă întorceam cu sturzi cu Vincenzo. Nu trasesem prea multe în ziua aceea și de la marginea pădurii cele câteva ecouri ale focurilor noastre încetaseră cu cel puțin jumătate de oră în urmă. În sfârșit trece un sturz. Și cade. Fără să ne luăm privirea de la punctul în care credem că îl vom găsi, mergem cu un pas moale. Ochii ni se întâlnesc, la 10 metri de noi, cei rotunzi, liberi, uluiți de iepure. Un tânăr subiect stătea chiar acolo, la marginea pădurii.
Când ne observă se ghemuiește, parcă s-ar întinde pe pământ pentru a se face cât mai puțin vizibil. Urechile coborâte să lingă spatele, nemișcate. O pradă perfectă, într-adevăr, cea mai rea pradă. Fără apărare, fără apărare, lipsit de contextul adecvat de urmărire și abilități de câine care fac din iepure unul dintre cele mai fascinante animale de vânat. Cu toate acestea, pușca încărcată, pe umărul lui, cere dreptate.
Dreptatea noastră este acest iepure viu sau, în orice caz, că nu este lovitura ticăloasă a celor care au întâlnit-o întâmplător să-i ia viața. Acest animal nu este o bucată de carne, vânatul în general după părerea mea nu este. Demnitatea prăzii noastre, și demnitatea vânătorului însuși, ca om, este sublimată în corectitudinea acțiunii de vânătoare în care se confruntă.
Nu știu câți, dintre cunoscuții mei sau dintre cei care citesc, ar fi lăsat iepurele să câștige lemnul de îndată ce s-a simțit în siguranță, așa cum am făcut noi în ziua aceea.
Tentația de a împușca un căprior sălbatic îi atinge cu siguranță pe toată lumea, dar mă întreb: ce distracție să împuști un căprior pe fugă în timp ce suntem în mistreț? Sau un cocoș în timp ce ne întoarcem la sturzi? Degetul pe trăgaci ia o viață, dar vânătoarea nu înseamnă moarte.
Vânătoarea este emoție, pricepere, cunoaștere, sacrificiu. Immolarea instinctelor noastre de trăgător pe altarul respectului pentru sălbăticie este un mare sacrificiu, dar este și ceea ce distinge vânătorul de ucigaș.