Ajunși la fața locului am desființat Zara în jurul orei 7,30. După ce am detectat momeala unui mascul mare și am rezolvat primele defecte cu o acuratețe și o precizie extremă, am intrat într-o juxtapunere care părea a fi infinită. Eram mereu pe coastele bunicului meu, într-o tăcere extremă am încercat să-i fur munca cu ochii, l-am văzut incita pe auxiliarul său, ori de câte ori era nevoie. Din experiența de astăzi, pot deduce că acel mascul mare a fost unul iepure de câmp dintr-o altă zonă, nemărginită în căutarea vreunei femele de acoperit. Am ajuns într-o vale, mereu gata de operațiunea care se apropie, când o pereche de potârnichi a zburat, poate speriate de vocea puternică a lui Zara. Bunicul meu, luat cu siguranță de căldură, a doborât unul. (Dacă ar fi făcut-o azi cu câinii mei, tot aș fi gata să le cânt pe toate culorile). Zara, însă, părea să nu acorde greutate acelei lovituri inoportune și a continuat nedesfiat în munca ei grea. Am fost încântată de seriozitatea acelui câine, când țipătul de scovo, mi-a atras toată atenția să o văd pe iubita doamnă ieșind din bârlog cu o săritură, a fost o emoție atât de mare încât m-a făcut să găfesc câteva secunde. Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri, încercarea bunicului meu de a o opri cu două lovituri și îmi amintesc bine de senzația de disconfort care m-a asaltat când am văzut coada aceea albicioasă venind drept înaintea noastră. Zara, ca un demon, lansată în urmărire, vocea ei clasică de țipător a răsunat în toată valea, muntele, amplificat de ecou, părea să tremure la trecerea lui și chiar și azi dacă închid ochii parcă aproape că aud acea voce puternică.
Bunicul meu, dimpotrivă, nu a stârnit prea multe griji pentru loviturile ratate, știa bine, potențialul câinelui, tot drumul s-a întors, cu un ton de comandă către mine, spunându-mi să rămân nemișcat pe partea lui. drumul exact pe unde văzusem amândoi iepurele gonit peste vârf . Am luat la propriu ordinul care ți-a fost atribuit și i-am văzut forma dispărând, tăiată din continuarea care a continuat neîncetat. O ușoară trandafir a vântului de nord, care a făcut în acea dimineață de la sfârșitul lunii noiembrie, chiar mai strălucitoare decât ar fi trebuit. În detrimentul ei a fost auzul meu, care nu mai putea auzi vocea tunătoare a lui Zara. A mai trecut o oră, până acum soarele era aproape în mijlocul cerului, când am auzit o lovitură în depărtare și imediat după aceea am distins clar în rigole de dedesubt vocea lui Zara care încă se zvârcoli după aceea apropiindu-se tocmai de direcția în care un cu câteva minute înainte să auzisem împuşcătura. Totul era tăcut, Zara nu mai simțea, m-a cuprins un pic de anxietate, până la urmă tot nu puteam înțelege pe deplin dinamica. Am auzit o voce îndepărtată strigându-mă, era vocea bunicului meu, am alergat fără suflare să ajung la curba de sub drum unde eram poziționat și atunci l-am văzut ieșind cu iepurele strâns în mână, lângă picioarele din spate, urmate de o Zara obosită, dar fericită, care a venit mai întâi să mă întâlnească pentru a sărbători cele întâmplate.
După vreo 20 de ani, în ciuda faptului că a trecut tot acest timp, nu voi uita niciodată acea minunată zi de noiembrie, a zâmbetului bunicului meu cu iepure de câmp în mână, a măreții lucrări a lui Zara și, în sfârșit, a stării mele sufletești de atunci, plină de satisfacție pentru că am luat parte la o expulzare de neuitat. Dedic această poveste bunicului meu, precum și profesorului și mentorului meu, care mă veghează de câțiva ani încoace, dar și mândrii lui câine Zara a cărui amintire este mereu imprimată în inima mea.
Luke Hare Hunting
CATEGORIA LITERARĂ DE CONCURENȚĂ - "Obiectiv de vânătoare a pasiunii
Sporiți-vă șansele de a câștiga. Votează, Distribuie pe Facebook și Instagram și determină prietenii să voteze.
Ați putea dori, de asemenea ..
