Il inima unui caprisă poate merge până la 600 de bătăi pe minut. Mușchii săi puternici, dar fluidi, par a fi făcuți pentru alergare și alpinism. Plantat solid pe picioare robuste și copite puternice este un adevărat miracol de adaptare la habitatul aspru de munte. Întins ca un arc, vibrând cu un mare rezervor de putere disponibilă, el evocă viteză și putere absolută, chiar și atunci când este în repaus. În fața pornirilor sale orbitoare din zăpadă, opririlor sale frânate pe cele patru copite, sărituri unde pare că abia atinge pământul și, mai ales în fața eleganței incomparabile a galopului, este tentant să vorbească despre lejeritate și viteză. L'eleganță și forța de fapt, ele apar din armonia dintre linii si volum: din toate acestea rezulta o armonie profunda intre posibilitatile pielea intoarsa si nevoile sale de viata. Vânătorii și fotografii naturii știu bine acest lucru, nu se apropie niciodată de o capră cu vântul în spate și nici măcar nu mișcă o piatră cu bocancii; mai puține „probleme” de strategie, pe de altă parte, pentru i digiscoperii, cine poate sta'din scena' și capturați imagini fotografice bune chiar și la distanțe lungi. Încă imobil până în momentul în care distanța de evadare nu este întreruptă, de fapt, caprisul nu ezită să se miște, cu o evadare ușoară, care se oprește doar pentru o scurtă - inevitabilă - oprire pentru a controla situația. După aceea, îl putem vedea angajat în plin galop de frică. Un foc de artificii.
Al digiscoper de munte, este sarcina deloc ușoară de a înțelege toate aceste lucruri. Și cel mai important, nasul umed, ochii, inelele permanente ale cornului și expresiile acestui extraordinar ungulat. Dar nu numai atât: în multe ocazii, digisopingul ne permite numără anii caprei - în viață - uneori fără să împinge măcar zoom-ul lung la valorile maxime.
În timpul ultimelor noastre ateliere de capră, am încercat să surprindem aceste magie într-un dosar. Am făcut-o cu lung Optica Swarovski ATX95, adus la un zoom care nu depășește niciodată 40x și combinat din când în când (prin TLSAPO30) la unul Reflex DX și unuia Oglindă mai puțin însoțită de un unghi larg fix foarte luminos. Prima impresie, fără buletine ci în simple teste compatibile este că cele două camere diferite oferă mai mult sau mai puțin aceleasi rezultate. Aceasta pare cu siguranță a fi o dată importantă, care confirmă că – în Digiscoping ca și în cazul super-telefoanelor – diferența calitativă depinde aproape exclusiv de „obiectiv” și nu de corpul camerei utilizate. Ambele camere funcționează în RAW / NEF și au un raport obturator / deschidere foarte asemănător. Adevărat, fundamental, diferenta este in faza operationala: Mirror Less este mai versatil și mai rapid; reflexul este mai puţin rapid şi imediat. MirroLess, care își are propria țintă, poate profita de automatisme si foloseste un fel de Autofocus - pe a doua lentila a lungului -; reflexul trebuie să lucreze în Manuale atat in ceea ce priveste timpii de expunere (diafragma este fixa, nereglabila), cat si pentru focalizare, sa se faca pe termen lung si sa fie controlata, chiar si cu zoom virtual, in vizor sau in LiveVIEW.
Alegerea, așadar, este absolut personală. Desigur: am realizat imagini excelente cu ambele camere, iar Mirror-ul a răspuns cu o adaptabilitate peste toate așteptările, dar ne-am dat seama că celor care privesc o fotografie a unei capre nu le pasă de sistemul fotografic și/sau de obiectivul care a creat. aceasta. Cel mai important lucru, de fapt, este că fotografia "tu vorbesti". Indiferent de focalele și culturile, este esențial să captezi ochii, nasul umed, expresia acestei sălbatici alpine. În acest fel, singura diferență dintre telescop și supertelescop, nu este atât mărirea subiectului din imaginea finală, cât adâncimea câmpului: larg cu supertelescopul (chiar și la cele mai largi diafragme), se oferă fundaluri lizibile; foarte mic cu deschiderea fixă a telescopului permite totuși acel mare efect de izolare a subiectului de un fundal deliberat greu de citit. Desigur: în digiscoping, the concentra trebuie sa fie extrem de nevoie (uneori, cu subiectul frontal, până când botul este focalizat, iar spatele este puțin încețoșat), dar a putea sta în afara scenei, la distanță, și a avea subiecți calmi, frontali și nu fug, reprezintă un „avantaj”. „pentru noi indispensabil cu animalele sălbatice.
pe strategii fotografice cu caprisă, puține sunt de spus vânătorilor: aceștia sunt practic aceleași cu care trebuie să îi înfrunți atunci când vânează (și, poate, este mai dificil să faci o fotografie bună, decât o fotografie perfectă). „Nebuniile” iubirilor, între sfârşitul toamnei iar debutul iernii este cel mai bun moment cu capră; laricele galbene și puținele contraste între luminile înalte și cele scăzute facilitează expunerea. În iarnă iar la începutul anului, caprisele poartă încă haina de iarnă întunecată, caldă și elegantă. Odată cu sosirea zăpezii, turmele mari, formate pentru sezonul de împerechere, încep să se topească. Bărbații nu se mai luptă între ei. Tinerii, nemai tulburați de indiferența mamei în timpul aventurilor amoroase, își recapătă locul în urma protecției materne. Cea mai frecventă întâlnire, acum, este a ramurilor mici de femele și a tinerilor capre, cu excluderea totală a masculilor adulți. Aceștia și-au făcut datoria reproductivă și preferă să rămână în pace în altă parte. Puține turme și câteva capete izolate insistă să rămână printre pășunile de munte de la mare altitudine, fideli șopronului lor printre cele mai inaccesibile stânci, sau în apropierea crestelor de pe care vântul înghețat mătură zăpada și descoperă iarba înghețată scârțâind sub dinți. Februarie este cea mai groaznică lună din munți. Luna în care toată speranța pare să fi părăsit pământul; luna în care foamea strigă prea tare, spre vale, spre zonele care limitează câmpurile de oameni, cu mirosul abominabil al coșurilor de fum și a îngrășămintelor care transpară în frig, în fața colibelor.
Din punct de vedere fotografic, prezența lui zăpadă (care acționează ca fundal pentru animalele sălbatice cu o haină foarte închisă) necesită expunere loc, care detectează selectiv lumina provenită din capră, ignorând punctele culminante ale zăpezii. Se poate face - atat cu reflexul cat si cu Oglinda - prin cresterea timpilor de expunere cu cel putin doua trepte si 'ignorand' luminozitatea puternica a paturii albe. LA Martie, zilele încep să se lungească. Dar frigul și gerul sunt încă stăpâne. În unele zile, însă, în aer se răspândește un vag indiciu de primăvară: sunt acele zile rare în care cerul jos nu mai cântărește pe pământul mort și speranța se trezește în inimile și trupurile animalelor libere. În câteva nopți, deci, a plouat în pădure și pe pășunile de munte: este suficient pentru a începe să inunde iarna. În fiecare zi, acum și în fiecare zi mai mult, zăpada începe să se topească. Copacii pădurii încep să se îmbrace cu frunze și prima iarbă verde reapare pe pământ: aceasta este o chemare prea puternică pentru capră epuizată de iarna lungă. Vine primăvara, cea mult așteptată primăvară. În acest parfum de iarbă nouă, pe care animalele îl „simt” poate chiar înainte de a-l vedea, caprisele nu ezită să se arunce spre vale. Chemarea ierbii noi îi face mai curajoși. Pentru digiscoperii această perioadă este cu siguranță foarte favorabilă. Experiența, deci, învață animalele și bărbații să frecventeze cu asiduitate toate versanții sudici, unde soarele topește primul zăpada în fiecare zi, mai cald. Pe aceste versanti sunt mereu poieni unde expunerea la soare dureaza pana aproape de apus. Nu este greu de localizat aceste zone precise: întâlnirea cu animalele este garantată, chiar și atunci când de jur împrejur zăpada domină peisajul. Lumină bună tuturor!