Rătăcind prin dealurile Toscanei, Emilia sau, în orice caz, în zona de mijloc de munte situată imediat în spatele lanțului Apeninilor, în special în zonele deschise pentru iarbă sau pășune, în podgorii și printre culturile deluroase, ai putea întâlni cu ușurință Potârnichea cu picioare roșii (Alectoris rufa) o specie a tuturor galliformelor europeni care își găsesc cel mai plăcut habitat în aceste medii.
De altfel, zonele necultivate cu vegetație rară de arbori, mlaștini, terenuri deschise bine drenate, stufoase, cu stive pietroase sau înconjurate de gard viu și rânduri, zonele cele mai frecventate de Potârnichea Roșie dar și versanții stâncoși ai dealurilor și mijlocului munților evitând, totuși, , în medii generale prea umede sau prea uscate; această specie se pretează bine zonelor cultivate cu grâu și lucernă cu o prezență suficientă a culturilor necultivate. Vânătorii cărora le place să submineze Potârnichea Roșie vor ști cu siguranță că este o specie rezidentă volatilă, de natură suspectă și perspicace, care duce de obicei o viață gregară în grupuri mici, cu excepția perioadei de ecloziune; această specie de potârnichi are obiceiuri mai mult terestre decât aeriene, de fapt este o urmărire excelentă și rapidă și s-ar putea să o vedem rar cocoțată pe copaci sau tufișuri.
Corpul ghemuit și compact al Potârnichii roșii poate măsura în medie aproximativ 33-35 cm și poate semăna foarte mult cu Potârnichea cenușie în special pentru penajul juvenil și pentru habitatele pe care le preferă. Spre deosebire de Potârnichea cenușie însă, potârnichea roșie este în general mai puțin legată de culturile de cereale, probabil pentru că în alimentația sa include muguri, semințe, fructe sălbatice, ierburi, rădăcini și, mai ales primăvara, insecte și alte animale mici nevertebrate.
Potârnichile adulte cu picioare roșii au ciocul și picioarele roșii și un penaj caracteristic în care gâtul este alb, cu un guler negru foarte distinct, care se dizolvă treptat până în partea superioară a pieptului într-o bandă groasă de negru. Capul este maro-gri prezentând un vârf maro și o sprânceană albă evidentă, sub care se află o dungă neagră de ochi care se unește cu baveta. Conturul zonei oculare este roșu, în timp ce părțile laterale sunt gri lavandă, cu dungi mari și caracteristice albe, maro și negre. Particulare în livrea potârnichii roșii care o unește cu potârnichea sunt colțurile cozii de culoare brun-roșcată care ies mai mult în evidență atunci când această muște sălbatice ne arată aripile rotunde și puternic franjuri. Având posibilitatea de a observa o potârnichie roșie în zbor observăm imediat că, în comparație cu potârnichea, efectuează un zbor mai puțin compact, dar rapid și elegant aproape întotdeauna la mică înălțime de sol; atunci este imposibil ca un vânător să nu audă zgomotul zgomotos al acestei potârnichi.
Simțindu-ne apropierea sau câinele nostru în căutare, Potârnichea Roșie, pentru a-și sublinia obiceiurile terestre, va prefera să ne scape alergând pe pământ și se va îndepărta doar ca o ultimă ieșire dacă ne apropiem prea mult; ca și alte specii de potârnichi, de obicei potârnichea roșie își găsește adăpost pentru noapte pe pământ printre vegetație și, de obicei, perioadele preferate ale potârnichii roșii pentru pășune, vor ști cu siguranță vânătorii, sunt dimineața și după-amiaza târziu. Potârnichea roșie este practic o specie pur europeană, răspândită mai ales în partea de vest a continentului și în special în Italia, Anglia, Portugalia, Spania și Franța. A fost introdusă și în insulele Azore, Canare și Madeira, în timp ce în vestul Germaniei (văile Rinului și Mosellei) această specie a dispărut încă din secolul al XVI-lea, cu excepția încercărilor de repopulare. După cum am menționat deja în Italia, potârnichea roșie poate fi găsită în zona de nord-apenină a peninsulei, și în special în regiunile adiacente, cum ar fi Toscana, inclusiv insula Elba, Emilia Romagna, Liguria și Lombardia; în alte regiuni italiene există populații mici ale acestui vânat introduse în scop de vânătoare. Ca și în cazul multor alte specii, perioada de reproducere a potârnichii roșii începe la sfârșitul lunii aprilie când încep să se formeze cupluri chiar dacă masculii preiau stăpânirea teritoriului înainte de această perioadă.
Cuibul este de obicei așezat într-o depresiune din pământ la marginea pădurilor sau în orice caz a zonelor acoperite de tufișuri și clocirea, care are loc de obicei o dată pe an, durează aproximativ douăzeci și patru de zile; puii părăsesc cuibul la scurt timp după naștere și sunt deja capabili să zboare după vârsta de câteva săptămâni.
Astăzi se estimează că populația europeană a potârnichii roșii se ridică la aproximativ 4,5 milioane de perechi, dintre care majoritatea au sediul în Spania; cu toate acestea, potârnichea roșie este considerată o specie pe cale de dispariție, deoarece 95% din populația acestei păsări ar fi în declin. Excepție de la această estimare este Anglia, unde specia a fost introdusă la sfârșitul secolului al XIX-lea și recent populația de potârniche roșie este în creștere; această inversare a tendinței este rezultatul unei intense activități de repopulare desfășurată în 1980 cu exemplare crescute în captivitate pentru a compensa declinul evident al populațiilor acestei sălbatice.
În Italia, potârnichea roșie este una dintre speciile vânabile chiar dacă se numără printre cele amenințate „cel puțin risc”, datorită politicilor de management adoptate pentru conservarea habitatelor preferate ale acestei sălbatice.
Intervențiile adoptate pentru protecția și conservarea habitatelor favorabile potârnichii roșii includ promovarea unor practici agricole neintensive și cu impact redus, care respectă teritoriul fără a afecta zonele marginale care, după cum am văzut deja, sunt preferate de aceasta. potârnichie în special pentru depunerea icrelor.
De asemenea, ar fi de dorit, în scopul protejării și conservării potârnichii roșii, ca acest tip de intervenții de mediu să fie puse în aplicare atât în mediul de deal, cât și în cel de șes, pentru a facilita contactul între nucleele sedentare de animale sălbatice prezente în ariile protejate.
În general, Calendarele Regionale de Vânătoare ne permit să vânăm Potârnichea Roșie pe întreg teritoriul de la începutul sezonului de vânătoare până pe 31 decembrie chiar dacă în Fermele de vânătoare vânătoarea continuă până la sfârșitul lunii ianuarie, rămânând în sfera planurilor de sacrificare aprobate. de către provincii şi exclusiv pentru exemplarele din reproducţie.
Trebuie spus, totuși, că pentru mulți limitarea activităților de vânătoare și inițiativele conexe ar putea fi o altă precauție care trebuie adoptată pentru conservarea acestei specii, deoarece chiar și introducerea de specii exotice sau specii de origine incertă ar putea provoca cu ușurință o hibridizare cu Potârnichea roșie provocând astfel pierderea patrimoniului genetic original.
Evident că nu se menționează inserarea potârnichii roșii în rândul speciilor nevânabile dar conform unei opinii larg răspândite presiunea cinegetică asupra acestei sălbatici ar trebui strict reglementată, având în vedere și faptul că repopulările efectuate în scop cinegetic ar crea doar o efemeră. cresterea populatiei si nu ar aduce nicio contributie la conservarea speciei, dimpotriva avand efect invers deoarece exemplarele introduse ar interfera negativ cu populatia rezidenta naturala.