Vânătoarea de cocoș: Cunoscută în mod obișnuit ca „regina pădurilor” sau „doamna cu ciocul lung”, cocoșul a fost întotdeauna una dintre cele mai dorite „femei” de vânătorii italieni și străini.
Vorbim despre cocoșul de pădure, o pasăre migratoare din genul Scolopax rusticola, care cuibărește în regiunile din nordul Europei și apoi migrează în zonele mediteraneene între octombrie și noiembrie. Pasul cocoșului are loc tocmai în sezonul de vânătoare, transformând exemplarele aflate în zbor în cea mai râvnită pradă de pasionații de vânătoare migratoare.
Cei care vânează exclusiv cocoș adoră să se autointituleze cocoș, deoarece acest tip de activitate de vânătoare este foarte specializat și țintit. Cocoșul, de fapt, este un joc foarte greu de gestionat, deoarece este foarte priceput să se camufleze printre frunzișul dens al pădurilor. Locuitor tăcut și solitar al pădurilor, această pradă este ușor de găsit printre arbuștii din Alpi și Apenini.
Unul dintre itinerariile privilegiate ale cocoșului, în timpul sezonului de vânătoare, este zona deluroasă a Emilia Romagna, unde unele exemplare se opresc pentru câteva ore sau câteva zile.
Locurile preferate pentru a vâna „regina pădurilor” sunt cele care șerpuiesc în jurul Apeninii Romagna, începând de la dealurile dintre sate, Roncofreddo Santa Paola și Sant'Arcangelo di Romagna. Hinterlandul acestui din urmă municipiu este caracterizat și de văile sugestive ale Val Marecchia, împărțite de râul omonim.
Vânătoarea pentru „regina pădurilor” sau, în acest caz, „suveranul Romagnai”, în cadrul traseului indicat, poate fi incitantă și plină de surprize. De fapt, vânătoarea în Romagna nu este o plimbare, ci un itinerar format și din urcușuri abrupte. Din municipiile pe care tocmai le-am indicat, inclusiv la o altitudine de puțin peste trei sute de metri deasupra nivelului mării, urcăm spre cele mai înalte dealuri și zonele Apenine, până ajungem în splendidele păduri de fag tipice populației împădurite din Romagna.
În zonele împădurite veți găsi, de asemenea, brazi argintii, arțari și o vegetație bogată formată din ferigi, salată verde de munte și câteva mici mușcate roz, toate acoperite cu frunze descompuse de fag, care asigură hrana și protecția solului tupusului. Tocmai în tufișul cocoșului își găsește habitatul ideal în timpul pauzei migratorii. Pasărea se hrănește, de fapt, cu insecte și râme care trăiesc pe tufături foarte bogate în humus și materie organică (frunze și alte resturi vegetale în descompunere). Activitatea cocoșului este preponderent nocturnă, în timp ce în timpul zilei pasărea se odihnește protejându-se sub frunze și poieni sau căutând pe pământ alte materiale necesare hrănirii sale. Acest comportament determină complexitatea vânătorii reginei lemnului.
Pentru a-l găsi, vânătorul este, de fapt, forțat să se deplaseze între spații înguste și poieni dense unde cocoșul se poate amesteca cu ușurință datorită culorii penelor sale. Pe lângă penajul pestriț de bronz, gri și galben, aspectul păsării este ușor de recunoscut datorită cioculului foarte lung (de unde și numele) și a ochilor laterali vii. În ultimii ani, din cauza variațiilor climatice și a activității de vânătoare fără discernământ, populația totală a cocoșilor a scăzut semnificativ. Cu toate acestea, un exemplar de cocoșă a fost găsit în pădurea Romagna în prima duminică a lunii noiembrie a acestui an. Prezența păsărilor migratoare, la acea dată, era de aproape trei mii de exemplare aparținând la 38 de specii diferite. În ceea ce privește cocoșul, se speră ca prezența acestuia să poată fi mereu hrănită și abundentă, mai ales dacă asistăm la pasul migrator al exemplarelor din nordul Europei.
Cocoșii nu iernează niciodată în grupuri mari, ci maximum cinci, uneori chiar singuri. Potrivit unor statistici, a fost observată o creștere a bărbaților în comparație cu femeile. Creșterea înghețurilor în Italia compromite însă puternic vânătoarea de cocoș, care în Emilia Romagna a fost interzisă atunci când temperaturile scad sub zero. De fapt, atunci când este frig, cocoșii caută hrană concentrându-se doar în zonele împădurite fără îngheț, devenind mai vulnerabili la vânătoare și, prin urmare, mai expuși riscului de dispariție.
Vânătoarea reginei Romagna este, prin urmare, atât incitantă, cât și complicată, dar dacă este susținută de echipamentul potrivit, permite obținerea unor rezultate excelente. Echipamentul ideal pentru a submina „doamna cu cioc lung” este format din câini și arme. Câinii ideali pentru prinderea cocoșelor sunt câinii de arătare, adevărații specialiști în vânătoarea migratoare.
Pentru cocoș, ai nevoie de câini dresați exclusiv pentru asta. În acest sens, adevărații „cocoși” sunt setterii englezi, dar se pot descurca și rasele continentale, adică neselectate în Anglia. Alegerea câinelui cocoș trebuie făcută și pe baza mediului de vânătoare și a caracteristicilor vânătorului. Dacă acesta din urmă este un tip atent și plin de viață, se poate gândi la un câine calm și echilibrat, în timp ce un vânător leneș trebuie neapărat să însoțească un câine treaz și rapid. În tupusul dens al dealurilor joase Romagna, este posibil să se folosească și rase continentale străine sau italiene (bracco, spinone sau spaniel). Dintre rasele continentale, spanielul este cel care se adaptează la pădurile mici, dar foarte dese. Regula generală, atunci când alegeți un câine cocoș, este că acesta provine de la părinți care sunt ei înșiși specializați în vânătoarea „reginei pădurilor”.
În ceea ce privește alegerea puștii, nu există reguli fixe. Ceea ce contează în acest caz nu este arma, ci forma și lungimea țevii și tipul de muniție. Pușca ideală ar trebui să tragă maximum două focuri (una lângă alta sau cea peste și dedesubt), deoarece mediul împădurit este prea plin pentru a facilita a treia lovitură tipică la puștile semiautomate. Efortul de a vâna cocoșul trebuie compensat de o pușcă foarte ușoară, calibrul 12 sau 20, cu țeavă scurtă și sufocare minimă.
În vânătoarea doamnei cu cioc lung, de fapt, este necesar să tragi la mică distanță pentru a putea centra prada. Având în vedere riscul mare de tragere în gol între frunzele poieniului, este mai bine să folosiți butoaie** (două stele) care să permită o mai mare dispersie a împușcăturii sau folosirea cartuşelor de dispersie în tufătură la o lungime maximă de 20/25. metri.