Până în urmă cu câțiva ani, când viața de tânăr universitar îmi permitea să mă antrenez în tir la piață și să trag mii de cartușe într-un an, sturzi la braconaj, când în sfârșit mergeam la vânătoare, mi se părea că erau aproape... . oprit! Privirea, gesturile, lovitura de jab au fost pentru mine pâinea de zi cu zi a unui hobby care în vânătoare mi-a redat în satisfacție și distracție tot angajamentul cu care m-am dedicat porumbelului de lut. În ultimii ani, timpul liber s-a micșorat din ce în ce mai mult, vânătoarea în toate fazele ei a absorbit toată energia și nu mai există spațiu pentru tragerea la piață. În fața unei mici nostalgie, am constatat însă o anumită scădere a performanței mele de trăgător. Așa că am experimentat o descoperire evidentă asupra mea: pentru a trage bine ai nevoie de (anumite) antrenament!
Iar dacă acest lucru este valabil pentru muniția spartă, este cu atât mai adevărat pentru mingea lovită, unde raportul pradă-plumb este de 1: 1 și șansele de a greși sunt infinit mai mari. Căutarea unei lovituri eficiente este o trecere imediat consecutivă la conceptul anterior. Nu numai glonțul va trebui să intercepteze prada câteva puncte (cum ne-a educat gruparea să gândim) dar, dacă nu într-un punct, într-o anumită regiune a corpului animalului, astfel încât lovitura, cu siguranță și rapid fatală, poate fi definită și ca curată.
Un alt aspect care susține nevoia de antrenament este încrederea cu arma. Aceasta trece in primul rand prin manevrabilitate cu care se foloseste, se incarca, se descarca, se transporta, bacsis. Nu de puține ori am dat peste oameni la vânătoare care dădeau dovadă de o oarecare stângăcie în mânuirea noii lor (sau nu!) Puști, constatând cu dezamăgire și uneori cu puțină frică lipsa de încredere sau prea multă ușurință cu care țeava, pt. de exemplu, era destinat câinilor sau oamenilor, sau în procesul greoi de introducere sau scoatere a cartuşelor! Încrederea cu pistolul înseamnă, de asemenea, să înveți despre performanța acestuia și despre comportamentul mingiilor la diferite distanțe. Antrenați ochiul în utilizarea sistemelor de indicare precum punctele roșii și optica, verificând calibrarea acestora, chiar și de mai multe ori pe an. Tragerea pe hârtie, la poligon, cu siguranță nu este la fel de interesantă sau incitantă ca vânătoarea reală, dar este un pas util pentru a-ți gestiona performanța pe terenul de vânătoare cu mai multă conștientizare. Pentru cei care practică vânătoarea în vânătoare, întâlnirea cu perul nu este luată de la sine înțeles la fiecare bătaie.
Nu puțini s-au întâmplat să nu fi avut ocazia să împuște mistrețul în cursă luni și luni și apoi, în momentul fatidic de mult așteptat, față în față cu animalul dorit, emoția, neașteptul și, să recunoaștem ea, lipsa de pregătire, au transformat un posibil vis într-un adevărat coșmar: infama tigaie. Antrenamentul pentru a trage pe silueta actuală de mistreț este după părerea mea foarte util: face aproape automat acea încurcătură complexă de reflexe și mișcări atât de utile în lovitură. Nu este posibil ca majoritatea dintre noi să învețe să tragă direct în animal. Întâlnirile sunt mult prea puține și sporadice și abordarea, pe lângă faptul că ar fi lipsită de etică, ar fi nereușită.
Aceste reflecții, care îmi sunt de mult în minte, s-au întărit după o după-amiază distractivă și instructivă petrecută în poligonul personal al prietenului meu Raniero Testa. Pretextul incursiunii mele a fost calibrarea Aimpoint Micro-H2 montat pe noul Browning Bar Tracker HC. O combinație care s-a dovedit a fi o experiență minunată și care mi-a dat satisfacții dar, mai ales la primele tiruri, chiar și niște lovituri în urechi! Primele lovituri nu mi-au iertat lipsa de experienta dar, dupa vreo zece lovituri, manevrarea pistolului si precizia punctului rosu m-au facut sa ma distrez copios!
Performanța prietenului meu deținător de recorduri m-a umbrit, evident, dureros, dar, ca întotdeauna, sfaturile și sugestiile lui nu au lipsit. Ca niște adevărați campioni, Raniero nu este gelos pe cunoștințele sale, știe că împărtășirea acestora nu îl sărăcește, ci îi crește stima pentru el. Câteva ore de antrenament într-o companie bună m-au făcut să dobândesc mai multă încredere și ușurință și o mai mare încredere în abilitățile mele de trăgător. Deși în timpul liber prefer mult să mă strec pe furiș sau să hoinăresc prin pădure în căutarea sălbaticului în carne și oase, între timp sper să găsesc mai multe ocazii de a mă antrena pe silueta actuală de mistreț. Așa că, când peste câteva luni mă voi întâlni cu fiara neagră, ținând în mână Bara și țintând cu punctul meu roșu, cu siguranță mă voi simți mai pregătită și mai încrezătoare, iar lovitura, cu puțin noroc, se va termina la locul potrivit!