O pronunție perturbatoare
Din amintiri, nu ne putem aminti o altă hotărâre privind vânătoarea unui TAR în ultimii douăzeci de ani care să fi fost la fel de perturbatoare precum sentința secțiunii a IV-a a TAR din Lombardia la Milano (președinte Gabriele Nunziata, consilier de redactare Antonio De Vita) nr. 1516 publicată pe 2 mai, prin care, în acceptarea apelului lacului (întâmplător cu litere mici), Consiliul Regional va trebui să prevadă o interdicție imediată a vânătorii pe 475 trecători de munte afectate de rutele de migrație ale păsărilor pe teritoriul regional. În esență, într-un număr de puncte de trecere a frontierei – sau, mai bine spus, de locuri considerate acum legal ca atare – mult mai mari decât suma tuturor punctelor de trecere a frontierei deja stabilite oficial în întreaga Peninsulă. O situație pe care doar câțiva realiști incurabili o prevedeau și care va necesita în mod necesar un remediu durabil, în interesul neexclusiv, deși important, doar al vânătorilor lombarzi.
Jocul nu s-a terminat
Riscul constă, de fapt, în deschiderea unor scenarii în cascadă care ar putea implica și alte regiuni cu teritorii cel puțin parțial muntoase. Toată lumea se așteaptă ca Regiunea Lombardia să conteste această hotărâre la Consiliul de Stat, solicitând suspendarea acesteia, un fel de act obligatoriu, și pentru că problema nu este de fapt închisă. Cu siguranță însă, litigiul administrativ, oricum și oricând se va termina, nu va putea vindeca rana fundamentală, adică o lege depășită, cea a art. Articolul 21, alineatul 3 din Legea 157, care interzice vânătoarea (adică orice formă de vânătoare) pe o distanță de 1000 de metri de trecătorile montane afectate de rutele de migrație ale păsărilor. În zilele noastre, o astfel de prevedere generală și generalizată nu mai are nicio rațiune de existență: chiar dacă presupunem că acum 33 de ani exista un astfel de motiv (recitind documentele Comisiei de Mediu a XIII-a a Senatului de atunci, disponibile pe internet, se poate identifica cu ușurință paternitatea sa politică, ceea ce dezvăluie imediat de ce regula este atât de draconică).
Probleme de sănătate
Astăzi, pe lângă faptul că este extremist în mod nejustificat împotriva vânătorii, aceasta implică numeroase și grave impacturi negative. De exemplu, știm cu toții cât de mult s-au schimbat prezența și distribuția speciilor sălbatice și a formelor de vânătoare înrudite în țara noastră: gândiți-vă doar la vânătoarea selectivă a ungulatelor, acum omniprezentă, și la înrădăcinarea vânătorii colective de mistreți chiar și în nord și sud, încă de la leagănul său original din Italia Centrală. Vânători care vor suferi oprirea ca toate celelalte, fie că așteaptă sau rătăcesc și orice specie vizează. Și să rămânem tăcuți, din dragoste pentru țara noastră, cu privire la problemele de sănătate și la pagubele aduse producției agricole și forestiere, care nu mai pot fi abordate nici măcar prin vânătoare, întrucât la punctele de trecere a frontierei se poate efectua doar controlul faunei sălbatice, cu toate limitările organizatorice și operaționale care o disting. Citirea propoziției este, ca întotdeauna, fundamentală pentru a încerca să o înțelegeți. De exemplu, nicăieri nu există o definiție a „rutei de migrație”, în timp ce există multiple referințe la definiția „punct de trecere”, preluate, de altfel, din raportul comisarului ad acta Piero Genovesi. Acesta nu este un detaliu, întrucât legea statului interzice cu siguranță vânătoarea la o distanță de 1000 de metri de trecători, dar o supune condiției ca acestea să fie „afectate de rutele de migrație ale avifaunei”.
Rutele migratorii
Ei bine, nicăieri nu există o definiție a ceea ce este o rută de migrație: cum este stabilită? Este locul unde trec păsările – și ce specii – atât toamna, cât și primăvara? Este suficient că trec doar în timpul unuia dintre cele două sezoane ale mișcărilor lor anuale? Și câți trebuie să treacă prin ele? Există cifre sau procente minime sau medii de reținut și sunt acestea aceleași sau diferite între specii? Pe baza cărei serii istorice se poate lua o decizie? Observațiile făcute în timp sunt standardizate sau eterogene? Trebuie ca un traseu să aibă o lățime minimă/maximă predeterminată pentru a fi definit ca atare? Ar fi nevoie de timp și investigații științifice aprofundate, în absența cărora (deoarece TAR nu permite timp) fiecare creastă montană pare să devină un potențial punct de trecere afectat de rutele migratorii, o abordare foarte periculoasă întrucât interdicția de vânătoare s-ar extinde (de fapt, în Lombardia, asta s-a și întâmplat) la suprafețe de zeci de mii de hectare și nu la situri specifice și bine localizate. Este paradoxal că, în opinia comisarului ad acta, a cărui competență tehnico-științifică nu poate fi pusă la îndoială, nu a oferit o descriere exhaustivă a ceea ce sunt rutele migratorii și că, în schimb, TAR s-a străduit să „trecăiască” acest aspect.
Viitorul
Un alt aspect, care ni se pare semnificativ chiar dacă ar putea trece neobservat: sentința prevede posibilitatea, în viitor, de a modifica prin adăugare sau scădere a listei punctelor de trecere a frontierei actuale, în urma unui studiu științific realizat de un organism calificat, care însă „trebuie să aibă loc după consultarea asociațiilor de mediu și comerciale care intenționează să fie implicate în procedură”. Asta e tot? Nu. După cum amintește TAR în unele paragrafe ale sentinței, Curtea Constituțională prin decizia nr. 254/2022, legată și de povestea nesfârșită a trecătorilor montane din Lombardia, stabilise că TASP-urile care urmează să fie protejate pe o rază de 1000 de metri de trecătorile montane trebuie excluse din procentele minime și maxime de TASP care urmează să fie alocate pentru protecția faunei sălbatice în temeiul art. 10, paragraful 3 din legea 157/92 și reglementările regionale corespunzătoare. De fapt: „Diferită (în ceea ce privește TASP-ul care urmează să fie utilizat pentru o interdicție de vânătoare în zona alpină și în restul teritoriului în temeiul art. 10, alin. 3, legea 157/92, ed.) este nevoia de protecție care apare în trecătorile montane traversate de rutele migratorii ale avifaunei, care este funcțională doar pentru a garanta trecerea nevătămată a speciilor migratoare.”
O sărăcire semnificativă a speciilor în cauză
Din această perspectivă, interdicția prevăzută de art. 21, alin. 3, din legea nr. 157 din 1992 este concepută ca o interdicție absolută a vânătorii, care scapă echilibrului de interese inerente planului faunistic și are ca scop prevenirea unei activități care, dacă ar fi autorizată pentru păsările aflate în tranzit, s-ar putea transforma, din cauza concentrării exemplarelor, într-o sărăcire semnificativă a speciei în cauză. Cu alte cuvinte, protejarea trecătorilor montane este în afara logicii de componență a intereselor pentru care este prevăzută planificarea faunei sălbatice, iar teritoriul său impune o interdicție absolută de vânătoare datorită factorului natural constituit de împrejurarea obiectivă a existenței rutelor de migrație ale avifaunei. Traducerea? Simplu spus, suprafețele scoase din uz vânătoresc din cauza trecerilor trebuie adăugate la cele scoase din uz vânătoresc prin înființarea de oaze de protecție, zone de repopulare și capturare, fonduri închise, parcuri și rezervații naturale etc., adică nu le pot înlocui nici măcar parțial, iar suprafața pierdută din uz vânătoresc din cauza trecerilor nu poate fi „compensată” prin reducerea proporțională a suprafeței deja interzise din cauza planurilor de vânătoare a faunei sălbatice.
Zonele alpine și prealpine
Astfel, nici nu contează cât de mult se ridică corespondența trecerilor în termeni de hectare măsurate pe teren. Prin urmare, atunci când vânătoarea va fi definitiv oprită, vor exista procente de TASP cu vânătoare interzisă conform planificării regionale de vânătoare, alcătuită din oaze, ZRC, parcuri și altele asemenea și, în plus, procentele interzise derivate din stabilirea punctelor de trecere a frontierei. În prezent, în zonele alpine și prealpine, precum și în zonele apenine din Oltrepò, Lombardia, procentele în care vânătoarea va fi efectiv interzisă au crescut vertiginos la niveluri nemaiatinse în trecut. Pe lângă prejudiciu, iată și lovitura venită din jurisprudența Curții Supreme care, ca atare, nu poate fi atacată cu apel, așa cum prevede însăși Constituția. În acest moment, încheiem cu o evaluare simplă: dincolo de necesitatea de a identifica trecerile „reale”, adică pe unde trec efectiv rutele migratorii și nu o mână de sturzi sau șoimi, singura modalitate viabilă de a rezolva definitiv problema, credem noi, este modificarea legii statului, dacă nu abrogarea ei, cel puțin diluarea ei pentru a evita o interdicție generalizată a vânătorii. Legiuitorul național ar trebui să acționeze și să o facă cu cea mai mare urgență și prudență posibilă, utilizând cel mai adecvat și solid instrument de reglementare disponibil, ținând cont de obligația Directivei privind păsările (care nu poate fi ignorată), de deciziile Curții Constituționale și de reacția suspecților obișnuiți, care ne imaginăm că vor merge la Bruxelles să se plângă, temându-se de distrugerea imensă a păsărilor migratoare de către vânători. E momentul, altfel nu va mai fi niciodată momentul.
Ați putea dori, de asemenea ..
Vânătoarea în trecătorile montane amenință multe populații europene de paserine mici care iarna scapă de frigul din nordul Europei pentru a căuta refugiu în zonele mediteraneene mai la sud de Alpi, unde sunt decimate de puștile cu două țevi ale vânătorilor subalpini din Brescia și Bergamo. Mulți dintre aceștia sunt adevărați criminali pentru că nu cruță nici măcar păsările mici de câteva grame, nu știu să recunoască cele mai prețioase specii pentru că doboară tot ce zboară și folosesc și momeli electroacustice interzise.
Ei sunt cei care strică pasiunea vânătorilor respectuoși, nu sentințele TAR.