La sfârșitul verii, câmpurile aurii din Maremma sunt pradă în mod constant de mistreți. Din ce în ce mai des primesc invitații la operațiuni de izolare pentru specia mistreți. Este o formă foarte particulară de vânătoare, de la urmărire, seara sau chiar noaptea. Când se ivește ocazia, particip cu plăcere la aceste intervenții. În seara asta sunt în compania prietenului meu Fabrizio. Suntem însoțiți la fața locului de paznicul de vânătoare însărcinat cu intervenția.
Odată ajunsi la fața locului ni se spune că trebuie să acoperim o zonă în care se mai treiera furajele. De aici se vede un lan de fasole de câmp în spatele nostru și un câmp de grâu în stânga noastră, care au fost obiectul unui interes nepotrivit din partea mistreților în ultimele nopți. Există două poziții pentru a controla acest câmp, una mai în dreapta cu vedere la un teren și o bucată cultivată cu fasole de câmp, și una mai în stânga, cultivată cu grâu.
Încercăm dintr-o privire să cântărim expunerea și posibilul avantaj al uneia dintre cele două ambuscade, dar niciuna nu reușește să rupă lanțul disponibilității cu care revenim prioritatea de a alege. În cele din urmă, Francesco [paznicul de vânătoare, n.red.] decide că este necesar să aruncăm o monedă și astfel să ne stabilim dezinvolt poziția. Aruncăm moneda și, ca prevestire, mă duc să-mi atribui poziția din stânga, cu o felie de porumb în vedere. Profit de ultimele raze de soare pentru a studia reperele și distanțele de telemetrie. Cine mă cunoaște știe cât de mult prefer să vânez ziua și cu lumina să mă bucur de vânătoare și animale, dar, în seara asta este o lună plină foarte strălucitoare, câmpul proaspăt treierat este un fundal perfect pentru perii negri și , nu în cele din urmă, dorința de a testa o nouă optică digitală de țintire configurează împreună un mix captivant de oportunități și așteptări.
Lumina reziduală a soarelui se amestecă cu strălucirea lunii, lăsând o vizibilitate discretă pe măsură ce orele trec. Datorită lentilelor strălucitoare ale binoclului văd un căprior și doi iepuri de câmp, altfel invizibili, și mă bucur de compania lor, folosind siluetele lor pentru a studia diferitele funcții ale opticii de vizare. O pată îmi întrerupe privirea. Marginea lemnului curge de la dreapta la stânga. Observ animalul si telemetru distanta. Este un mistreț mare și singuratic la o distanță de aproximativ 200 de metri.
"Cap sau pajură?" Repet în gând, gândindu-mă că în ceea ce privește alegerea posturilor, încă o dată totul depinde de ce direcție va lua mistrețul: bobul de câmp din dreapta unde se află Fabrizio sau lanul de porumb din stânga în fața mea? Încerc să urmăresc animalul cu binoclu și apoi cu optică digitală, dar nu este ușor să adaptez ochii la aceste diferite tipuri de „viziune” și îmi este greu să-l angajez la fiecare schimbare. Măririle mai mari mă fac să pierd claritatea și mă întorc la 11 măriri care îmi oferă o viziune acceptabilă. Aștept să se desprindă de marginea pădurii, urmându-i ritmul lent dar, când abia aștept să se oprească o clipă, îi văd că își întorc pașii și se cufundă înapoi în întunericul tufăturii. Regretul pentru o lovitură ratată este inevitabil, simt că am pierdut o ocazie bună așteptând să pot face o lovitură mai curată.
Două minute de luptă par ore, dar în timp ce sunt pe cale să mă resemnez cu ideea, mistrețul reapare pe teren, de data aceasta cu vreo zece metri în față. In realitate de data aceasta este mult mai aproape, telemetru pozitia la 156 de metri. Raportez măririle la 11 ca pe un compromis bun între mărire și claritate, măresc pușca, pun crucea pe animal care... evident se poziționează în vârf. Aștept cu calm să fie pus pe o carte poștală. Între timp telefonul vibrează în buzunar, dar nu am de gând să-l iau pentru a citi mesajul. Știu că Fabrizio va fi cel care îmi va scrie întrebându-mi de ce încă nu trag... Răspunsul meu îi vine prin vuietul cu care glonțul 7 × 64 lasă pușca pentru a merge să bată mistrețul în cuie.