Vânătoarea pe Dunăre: Prietenul care ne-a contactat a fost Piergiorgio: s-a căsătorit cu o localnică frumoasă, și-a abandonat afacerea în Italia, și-a închis casa romană și și-a schimbat viața în 3 luni.
Aflase întâmplător de sosirea noastră în Delta Dunării și nu voia absolut să rateze ocazia unei reuniuni. Părea, auzindu-l la telefon, că nimic nu se schimbase. Micul grup, format din mine, Giacomo, Mario și Dario, nu a avut acea propunere nebună repetată de două ori. După telefoanele obișnuite pentru a prelungi vacanțele cu câteva zile, am plecat în Ucraina. Ne așteaptă Piergiorgio și un prieten de-al lui: „Nu vei uita aceste zile de vânătoare atâta timp cât stai”, ne-a spus, îmbrățișându-ne pe toți cu ochii. Nu a greșit. Delta ucraineană nu se afla departe de Odesa la aproximativ optzeci de kilometri de celebra și foarte populară Marea Neagră, dar scenariile erau toate diferite.
Prima zi de vânătoare a decurs destul de bine. Cu toate acestea, îmi fusese imposibil să nu observ, mai la nord, o mișcare surprinzătoare a păsărilor. Vânătorul nostru, totuși, a sesizat imediat toate cererile pe care le-am făcut pentru a ne împinge în acea direcție. Dar în acel moment lucrurile nu s-au putut opri și în a doua zi de vânătoare ne-am luat la revedere de la Iosif, șeful de vânătoare și ne-am urcat în trei bărci dotate cu motoare foarte vechi și șoferi la fel de vechi. Plecarea urma să aibă loc noaptea târziu, cu trei persoane la bord și un motor de rezervă: o adevărată aventură. Gândindu-mă la asta acum, nu știu dacă aș face-o din nou. Întunericul din deltă era cu adevărat întunecat, iar kilometrii pe care trebuia să-i parcurgem au fost îngreunați și îngreunați de vântul care ne-a pălmuit. La jumătatea călătoriei am început să regret ideea nebunească care ne sărise în minte: valurile făceau să se miște suspicios prova și motorul uneia dintre bărcile mici era complet dispărut. Șoferul a luat aproximativ o oră să-l schimbe. După minute de teroare sinceră ne-am găsit refugiu într-o mică cotitură. Vântul se potolise și motorul a oprit liniștea care ne învăluia părea să ne mângâie urechile. Ceața și ea se limpede încet și cu toții o știam bine, aventura era pe cale să înceapă.
M-a făcut puțin ciudat să cred că eram la doar câteva rotații ale motorului din Rusia, deoarece corpul meu, în timp ce simțea tot frigul uscat și briza înghețată care îl lovea, nu simțea disconfort. Gândurile mi-au fost zdrobite de zborul unor grupuri destul de mari de rațe cu smocuri, malard și purceci. Au zburat spre sud, pierzându-se în ceața îndepărtată care dădea locului ceva magic.
Barcagiul nostru, care era și un vânător expert, a observat că barca nu luase o poziție bună și s-a angajat cu un joc de arme pe vreo două sute de metri, ducându-ne într-o lagună adevărată. Motorul era tăcut și ascuns în spatele unui stuf frumos reușisem să construim o cuvegia de cinci stele. Direcția vântului a fost bună, rațele vii așezate perfect, a trebuit doar să așteptăm.
Îmi amintesc și acum liniștea locului și bătaia apei: credeam atunci și și astăzi cred că eram în paradis, paradisul vânătorilor.
La câteva ore după marcare, cerul începuse să se lumineze, cu turme de poards și rațe cu smocuri care începeau să devină destul de vizibile, în timp ce zburau elegant deasupra poziției noastre. Au virat aproape surprinzător către matrițele noastre, scufundându-se în apă cu o ușurință surprinzătoare. Am fost cu toții de acord: pentru a evita greșelile stupide am așteptat să vedem clar culorile strălucitoare ale prăzii noastre înainte de a trage. În acel moment trebuia doar să ne ridicăm din pozițiile noastre, să țintim și să sigilăm păsările individuale. Până la sfârșitul după-amiezii, fiecare dintre noi capturase tulpini, rață cu smocuri, ciuperci și mallard, împreună cu doze surprinzătoare de emoție și entuziasm. Am reluat traseul deltei după ora 15,00. Frigul începea să se facă simțit, iar noi toți nu eram în pielea dorinței de a arăta sacul de vânat șefului de vânătoare care ne-a respins „misiunea” și să-i povestim despre ziua incredibilă pe care o pierduse.
M-am intors de multe ori in Delta Dunarii, cautand aceleasi senzatii, dar delta m-a surprins de fiecare data, oferindu-mi mereu experiente si aventuri diferite. Astăzi îmi amintesc ca pe unul dintre acele locuri care m-au făcut să cresc, ca vânător și ca om.