Cu o seară înainte, l-am privit pregătind tot ce trebuia pentru ziua următoare. Era metodic, minuțios și ordonat. Hainele ei erau întotdeauna curate și bine călcate de mama mea. Îl întrebam mereu: „Dar de ce atâta grijă, dacă te întorci mereu murdar?”. El a răspuns: „Nu contează. În viață, important este să te prezinți mereu bine la întâlniri”. Am vrut să merg cu el, dar nu am putut. De fiecare dată când am cerut să-l pot însoți, mi-a spus că încă nu a venit momentul și că trebuie să am răbdare. Apoi i-am spus: „Sunt dezarmat, nu vreau să trag, vreau doar să mă uit la tine”. El a răspuns: „Ar fi ca și cum ai face un duș într-o haină de ploaie”. Numele meu este Edoardo si am 52 de ani. Acesta este o amintire a tatălui meu.
Când avea optsprezece ani, mi-a dat două lucruri care mi-ar fi permis să merg cu el la vânătoare. Prima a fost înscrierea la școala de șoferi, pentru a-l înlocui în timpul călătoriilor lungi. Al doilea o pușcă. Când am văzut pachetul, a înțeles imediat ce este, dar emoția a fost totuși mare. Am desfăcut cadoul. Înăuntru era o pușcă de calibrul 12. Hotărâse să-mi graveze inițialele. În sfârșit eram gata, m-am gândit. Am întrebat: „Acum pot veni cu tine?”. Și el: „Sigur!”. L-am îmbrățișat strâns, ținându-l în brațe așa cum nu făcusem niciodată înainte.
Era sfârșitul lunii ianuarie și am decis să mergem la vânătoare de mistreți.
Alături de noi au fost câinii noștri italieni, Balbo și Ingrid. Spre bucuria lor, a fost evident când i-am încărcat în mașină. Au înțeles că plecăm la o excursie de vânătoare, erau gata.
Am ajuns in apropierea padurii de foioase si conifere, habitatul ideal al mistretului. Am coborât din mașină și am început să ne verificăm toate echipamentele. Câinii s-au înfiorat și și-au început munca. Au urmat urmele lăsate de mistreț în tufăr. Ei au rămas mereu lângă noi. Tatăl meu s-a uitat la mine, a vrut să vadă cum mă mișc. După un timp a încetat să se mai uite la mine și m-am bucurat, pentru că am înțeles că nu mai avea nevoie de nimic altceva pentru a înțelege că sunt gata de vânătoare. Ne-am continuat plimbarea, aproape în tăcere, sperând că câinii vor putea găsi o pistă.
În cele din urmă l-au găsit și au început să-l urmărească. După un timp nedeterminat am găsit mistrețul. Era un exemplar magnific de peste 80 kg și 1 metru înălțime. Tatăl meu mi-a făcut semn să țintesc și să trag, în timp ce el a continuat să stea cu ochii pe mistreț în cazul în care se hotărâse să încarce. Inima bătea repede, aproape că rupea cutia toracică. Mi-am ținut respirația, mi-am țintit inima și am tras. O lovitură și mistrețul a căzut.
La întoarcere, tatăl meu a fost foarte fericit, poate mai mult decât mine. Prima mea excursie de vânătoare și am reușit să prind un mistreț, de mărimea aceea atunci. În acel moment și-a dat seama că așteptarea de atâția ani a dat roade. Tatăl meu m-a bătut pe umăr și mi-a spus: „Peste ceva timp vei ști tot ce trebuie să știi despre vânătoare, restul îl vei învăța pe câmp, de fiecare dată când vei ieși. Vezi cum se mișcă alții și învață de la cei care au mai multă experiență decât tine”. Am ajuns acasă, unde ne-a primit mama noastră, fericiți și de prada cucerită. În timpul cinei, am reluat toată ziua, pas cu pas. Au mai fost și alții după aceea, dar nu suficiente pentru a-mi satisface dorința de a petrece zile cu tatăl meu. Astăzi am 52 de ani și tatăl meu este plecat de ceva vreme. Când mă gândesc la el, gândurile mele se îndreaptă adesea către acea zi. Apoi mă uit la fiul meu.
Este dimineața devreme, suntem pregătiți să mergem la vânătoare.
Sursa:
DM