vânătoare de vale - Vânător în scenă, cu jocul mucegaiurilor abia perceptibil în zorii întunecați care este un preludiu la răsăritul soarelui. Mucegaiurile se leagănă pe apă, mângâiate de briza uşoară a dimineţii care bate dinspre mare. Momeala, colaboratorii fideli, „sopranele” și „bașii” teatrului acvatic, deschid concertul. A început zorii de vânătoare. Este filmul alb-negru, cu rațe de reamintire, dintr-un trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat sau mai mult sau mai puțin recent. Vânător în scenă, cu jocul mucegaiurilor abia perceptibil în zorii întunecați care este un preludiu la răsăritul soarelui. Mucegaiurile se leagănă pe apă, mângâiate de briza uşoară a dimineţii care bate dinspre mare. A început zorii de vânătoare. Film color al prezentului...fara ratele momeala "anulate" de prevederile sanitare asupra carora discutia este inca deschisa. Filmul alb-negru a fost uneori reproiectat pentru câteva clipuri scurte de „așa cum am fost”, dar apoi a revenit în scurt timp în filmoteca, copleșit de actualitatea culorii menționate mai sus. Trebuie să ne adaptăm.
Acestea fiind spuse, imediat după aceea, merită să ne amintim că folosirea apelurilor după răsărit, în mijlocul zilei, a fost întotdeauna o alegere subiectivă. Un bătrân vânător de vale spunea că aranjarea vânatului este ca a face sos de carne: ingredientele sunt mai mult sau mai puțin mereu aceleași, dar fiecare le pune în tigaie și le gătește după gusturile și experiențele sale. Asta înseamnă că o dată, în timpul zilei, în condiții normale de vreme, unii țineau rațele să se joace în timp ce alții jucau jocul „moarte” (fără momeală), pentru că potrivit acestora „pânza de păianjen” a rațelor putea fi contraproductivă. spre zborurile palmipedelor iernate şi suspecte. Cel mult l-au ținut în joc masculul de soț care, abia șuierat, avertiza de sosirea unor palmipede cu tonuri joase și deloc alarmante. Experiențe și convingeri subiective pe care astăzi absența referințelor le-a egalat: spune doar și exclusiv mojo și fluiere pentru toată lumea.
Condiție egală care se aplică astăzi, neputând face altfel, nici măcar cu ceață, adică atunci când sunt / practic toți ar fi de acord că rațele momeală sunt / ar fi necesare, cel puțin recomandabile.
Ceața, în general un obstacol în calea majorității formelor de vânătoare, se poate dovedi a fi un aliat în vânătoarea de vale. Cu condiția, desigur, în zonă să fie… prezența păsărilor de apă. Ce se întâmplă cu ceața se spune curând. Prima zi de ceață deasă menține palmipedele stabile. Din a doua zi, când simt nevoia de hrană, se întorc pe aripi, desfășurând ziua ceea ce fac de obicei noaptea, adică căutând pășune și locuri de oprire. Tocmai în acel moment, căutarea hranei și capacitatea mai mare de a înșela tipografiile grație ceții, fac păsările să fie mai ușor atrase de jocuri și (au fost atrase) de chemările pândirii. Adică păsările întreprind zborurile spre pășuni fără să aștepte protecția nopții, sau, dacă ceața cade noaptea în timp ce sunt deja pe pășuni, o a doua ipoteză care poate explica această încredere mai mare a tipografiilor este ca odata cu ceata vin eventuale elemente de referinta pe teritoriu sunt temporar ascunse. In consecinta, odata trecuta ziua, pasarile nu mai au aceste elemente la vedere, din moment ce le lipseste ceva in „busola” normala, este plauzibil sa credem mai mult in jocurile care apar „surprinzator” pe carare. Ipoteza care ar putea fi confirmata prin observatia ca in golurile de degajare care se creeaza extemporaneu datorita ridicarii bruste a vantului, sau in zonele de lumina de pe marginea cetii, saci de vanat au fost uneori realizate chiar si in urmarirea de obicei mediocra in normal. condiții de aer curat.
Acest lucru este valabil pentru toate anatidele, cu o anumită specificitate pentru teacul, dar este în special sarcina cea care întruchipează figura palmipedului „clasic” al zilelor cu ceață, mai ales dacă vântul de vest și gerul sunt asociate cu aceasta. Pohardul întruchipează simbioza perfectă cu momentul meteorologic. Are spatele înghețat ca smoala pe care ceața înghețată o depune pe ierburile văii, are trupul puternic al cuiva care nu se teme de furtuni. Sâsâitul aripilor sale în interiorul vatei apoase este ca o rafală de vânt. Real și impalpabil, o suflare trecătoare de decibeli în atmosfera adormită și nemișcată a văii. Rață surprinzătoare uneori pe matrițe pentru viclenia sa aparentă limitată, dar nu ar trebui să fie surprinzător că chiar și sălbaticii sălbatici, în anumite situații particulare, cum ar fi ceața, din motive diferite și nu întotdeauna foarte clare pentru bărbați, fac ceea ce pot face cel mai bine, devenind mai vulnerabil deși (din fericire) pentru o perioadă scurtă de timp. Vânătoare antice, vânătoare ale marii tradiții de vânătoare italiene. Vânătoarele moderne, cele mai bune pot fi.
Schimbările climatice și schimbările de mediu, uneori marcând un minus dar uneori și un plus, au afectat treptat atât populațiile de specii acvatice, cât și pe cele ale altor specii. Limitându-ne la teritoriul italian, astăzi există deplasări ale centurii de iernare a palmipedelor mai la nord decât în trecut, prezențe mai puține pe locurile tradiționale, precum și, dimpotrivă, cuibăriri semnificative în zone în care acestea nu au avut loc niciodată. Astăzi, așadar, este mai util și necesar ca niciodată să participăm la vânători la recensăminte și la furnizarea de date privind uciderea pentru a consolida cunoștințele despre starea speciei. Continuarea de a putea vâna acvatic trece și prin aceste mici acțiuni, deoarece lipsa datelor privind uciderea este unul dintre golurile de completat pentru a susține cercetările științifice pe care lumea vânătorului le-a întreprins prin colaborarea cu unele institute universitare.
Cât despre rațele momeale, ei bine, viitorul este încă... în ceață.
Ați putea dori, de asemenea ..
