Excursii de vânătoare. Acestea sunt amintiri: citind povestea, poate că veți dori să vizitați locurile care au alimentat-o. O poți face, dar fără o pușcă pe umăr. Din 2009, Delta Dunării a devenit Patrimoniu Mondial UNESCO și Rezervație a Biosferei. Practic aici păsările se odihnesc, se reproduc și zboară, mai târziu, pentru a căuta noi medii de explorat și de trăit.
(Prima parte) - Când am cunoscut Delta Dunării era 1990. Atunci nu mi-aș fi imaginat niciodată că va deveni un loc interzis vânătorilor, pentru că totul în acel habitat mlăștinos îmi vorbea de vânătoare. Întinderile de apă și stuf purtau ieri ca și astăzi din România în Ucraina, iar de jur împrejur era o revoltă de apă și natură. Nu întâmplător aceasta este cea mai mare rezervație a faunei migratoare europene, a doua după Delta Volga ca mărime. Vorbim de 3450 de kilometri pătrați de lacuri, stuf, plaje cu nisip, insulițe, pajiști umede, țărmuri, câmpuri, păduri tropicale. Pe scurt, pentru iubitorii de vânătoarea de mlaștină un adevărat paradis pe pământ.
În acea zi îndepărtată de vânătoare din 1990, niște prieteni și cu mine am ales să o facem vânează chiar în delta Dunării, la câțiva kilometri de București, lângă zona Tulcea. Desigur, Mario a insistat să exploreze întreaga zonă românească și ucraineană, dar asta avea să devină o altă aventură câteva zile mai târziu, dar noi încă nu știam.
Dunărea te-a făcut să devii un vânător romantic și așa, după 14 ani îmi amintesc și acum de răsăritul timpuriu, de farmecul cerului de plumb și de acel zori înghețat și rece dar care promitea și o zi însorită. Mirosul mlaștinilor, aici ca și în altă parte, era greață, dar se amesteca cu alte o mie de esențe de mlaștină care îl făceau suportabil.
În fiecare dimineață ne repropuneam ceea ce devenise ritualul cuvegiei: am căutat poziția potrivită, ne-am fixat cu tije, ne-am înconjurat cu matrițe, ne-am acoperit cu cârpe de camuflaj și am așteptat sosirea unor păsări.
Pentru cei care nu au practicat niciodată vânătoare în cuvegia, este bine că știi că este una dintre cele mai incitante și mai solicitante pe care le-am încercat vreodată. Secretul este totul în experiență și practică: totul trebuie prevăzut, dar mai presus de toate vânătorului i se cere să aibă o mare intuiție, cunoaștere a păsării și a teritoriului. S-ar putea să crezi că acestea sunt detalii, dar sunt detalii care pot face diferența mai ales în „zilele dificile”: știi când pasărea pur și simplu nu vrea să se aplece peste matrițe sau când vremea este rea și nu te avantajează în munca ta? Aici in aceste cazuri experienta te ajuta, te ajuta foarte mult.
Am așteptat zorii în cuvegia noastră, bine camuflati și în tăcere până când momeala ne-au avertizat că dansurile sunt pe cale să înceapă. Parcă dintr-o dată au apărut primele raze de soare și vânătorul care se odihnea în noi s-a trezit brusc. În acel moment i s-a mulțumit că și-a construit adăpostul la locul potrivit și în cel mai inteligent mod: nu numai că cuvegia era bine ascunsă, dar falaschiul era tăiat la nivelul ochilor, doar capul nostru era vizibil chiar dacă mereu camuflat. Aveam și obligația să ținem țevile puștilor la adăpost până la momentul potrivit, să ne îmbinăm cât mai mult cu împrejurimile. Nici momentul împuşcăturii nu a fost deloc simplu. Îmi amintesc că primele momente în cuvegia cu Giacomo au fost destul de complicate: trebuie să găsești o anumită armonie cu vânătorul care ți se află lângă tine, dar cine reușește în întreprindere are în față o zi de pură satisfacție. Tragerea la unison, evitarea greșelilor și a rănilor inutile pe termen lung devenise o adevărată joacă de copil.
La câteva zile după sosirea noastră, un prieten ne-a propus o nebunie: să zburăm la Izmail, în Ucraina și să ne dedicăm două zile de vânătoare pură aventură. Am putea refuza? (Sfârșitul primei părți)