Într-un context rațional (nu doar emoțional sau, mai rău, speculativ), întreg teritoriul ar trebui monitorizat și, în consecință, „gestionat”. La nivel global (e la modă, nu-i așa?). Inclusiv, prin urmare, toate componentele. Inclusiv fauna sălbatică. Cu implicarea (activă și tehnică) a tuturor categoriilor interesate, coordonate de instituții. Care este sensul, de fapt, de a „proteja” – în sens negativ sau pasiv, adică de a nu „controla”, o anumită specie, mai ales dacă este invazivă, într-un nucleu teritorial circumscris (parc, oază, rezervație biogenetică) , etc., evident, pentru unii, un „sancta sanctorum”, pentru alții o... inerție absurdă, inutilă, risipitoare și periculoasă), făcând astfel zadarnic și „controlul” efectuat în exterior, cu cheltuiala aferentă de energie și resurse?
Nu lipsesc exemplele. Voi menționa una pe care am experimentat-o pe deplin personal. În a doua jumătate a secolului trecut (nu este o veșnicie!), Venind din Parcul Național Triglav (Slovenia, apoi încă Iugoslavia) a izbucnit în Extremul Nord Est și tocmai în „Pădurea Tarvisio” (și în consecință în teritoriul administrat de Rezervația de vânătoare prin legea Tarvisio/Malborghetto) râia sarcoptică a caprelor, care a decimat specia (90-95% din populație a murit), fără ca noi vânătorii să putem interveni eficient. Epidemia a afectat trei țări: Austria, Slovenia și Italia și, mai precis, Carintia (Karawanken), Slovenia (Triglav) și Friuli Venezia Giulia (Alpii Iulieni și Carnici).
Interesul Corpului Silvic de Stat, care gestiona „Pădurea Tarvisio”, a rezervației de vânătoare, a Universităților din Ljubljana, Viena, Padova și Torino, a fost imediat. Trei tendințe au apărut imediat: pentru austrieci, identificarea și izolarea focarelor și crearea de pământ ars de jur împrejur (pentru prevenirea sau încercarea de a preveni răspândirea epidemiei); pentru sloveni, să omoare orice suspect de pretutindeni; pentru italieni, lasă natura să o facă! Rezultat? Intervenția austriacă a fost extinsă pe întreg teritoriul vizat; același lucru pentru sloveni (crimele, printre altele, au fost monetizate în mod corespunzător); de la noi, este interzisă intervenția dincolo de retragerea normală și limitată la teritoriul rezervat. Într-adevăr, este mai bine să reduceți și retragerea normală! Mă întreb de ce!
Chiar și astăzi la noi caprisul se luptă să-și revină complet. În Austria și Slovenia situația pare normalizată. În orice caz, pentru noi, vânătorii tarvisieni, pe lângă amărăciunea din gură pentru că nu ne-am putut oferi tot sprijinul necesar (și imediat oferit!) În împrejurare, un foarte amar să vedem distrugerea unei populații de peste doi. mii de capre, după atâtea sacrificii și renunțări de a colabora la creșterea cantitativă și calitativă a populației |.
Alături de acest eveniment, în căutarea posibilelor cauze și remedii ale epidemiei, au fost cei care au fost convinși (și nu din prudență) că posibili vectori ar putea fi și planurile vaste în actul de repopulare a Marmotelor.
Dar nu de aceea, după preambul, voi argumenta că până și Marmotei îi place Ibex, ar trebui reintrodusă prompt în lista speciilor vânabile.
Repet, toate animalele sălbatice, după părerea mea (și nu numai ale mele) ar trebui „gestionate”, pe întreg teritoriul.
În toată Slovenia, de exemplu, se pot prinde Ursul și Râșii, în Austria, Cedronul și Cocoșul negru cântând, primăvara, precum și Francolino di Monte, în Elveția Ibexul și Marmota. Și SUA? Noi nu facem! Noi privim. Măcar ne-au chemat să subțiem Capra Montecristo!
Marmota (cunoscută deja pe vremea lui Pliniu, care o numea „Mus alpinus”), a fost vânată întotdeauna în munți: pentru carne, blană și grăsime. Carnea este bună, ca toată carnea de vânat. Mai exact, a trebuit tratat pentru a limita aroma reziduală a bârlogului; blana era foarte cautata din motive evidente vestimentare; grăsimea a fost (și pare să fie), printre altele, în centrul unei mari probleme: în Elveția, în 1946, până la șaisprezece mii de marmote au fost ucise pentru grăsimea lor, „Mankeischmalz”, folosită pe scară largă în medicina populară, dar reclamă și pentru puterile sale terapeutice, în afecțiunile bronșice și pulmonare și pentru virtuțile sale antireumatice! Poate că puterea magică a grăsimii de marmotă a fost legată de faptul că animalul trăia în bârlog, reușind să supraviețuiască frigului, foametei și umidității. Cert este că în urmă cu puțin timp, întrebat de ce se mai ucide marmotele în Parcul Național Austriac de care era responsabil, a justificat evenimentul cu necesitatea de a satisface cererea de grăsime!
În ceea ce privește „gestionarea” acestei sălbatici, trebuie să avem în vedere și faptul că Marmota este o rozătoare și, ca atare, supusă creșterii bruște a populației, favorizată de viața comunitară și de puternica sociabilitate, de contact continuu. Doi sau mai mulți, până la șapte pui pe an: creșterea coloniilor este garantată. Dar este garantată și răspândirea rapidă a posibilelor boli, precum ciuma bubonică (și râia sarcoptică? Și furia sălvească?), încă favorizată de hibernarea de iarnă și deci de conviețuirea strânsă.
Această succesiune rapidă de creșteri și scăderi a populației are un impact fluctuant asupra hrănirii Vulturului, principalul prădător al Marmotei. Că în perioadele de slabă se va dezlănțui inevitabil pe cocoș, pe iepurele variabilă sau pe potârnichea albă!
Doi oameni de știință celebri, Frank și Zimmermann, au susținut în acest sens că „moartea animalelor individuale are loc cu atât mai brusc și simultan, cu cât densitatea populației este mai mare”. Care ar trebui deci „gestionat”.
Pe baza tuturor acestor considerente, în special longevitatea limitată a animalelor individuale, scăderea natalității în funcție de densitatea și mortalitatea pe timpul iernii, factori care fac ca populația de marmote să fluctueze și, în consecință, cu un impact extrem de negativ asupra cocoșilor, pe lângă pagubele aduse pajiștilor-pășuni în construcția bârlogurilor, care înfurie atât de mult ciobanii de pe pășunile de munte, nu este clară reticența reinserției marmotei în lista speciilor vânătoare, sperată. pentru și justificată și de acel ilustr tehnician care este doctorul Marco Giacometti.
Închei cu citarea celor scrise de prof. Mario Spagnesi și dr. Silvano Toso, de la INBS „A.Chigi” („Recent evolution of the wildlife-management situation in Italy” - Proceedings of the II ^ national meeting of game biologists-). 1991): „Ni se pare că ar trebui evaluată posibilitatea, îndemnată de lumea vânătorului, a unei noi includeri a marmotei în lista speciilor vânabile, care să fie luată în considerare doar dacă ar fi posibil, în practica de management. și nu numai din punct de vedere teoretic, o eșantionare conservatoare și în orice caz dimensionată la densitatea și dinamica populațiilor locale”.
Weidmannsheil!
Goffredo Grassani.
Dragă Grassani ca vânător, sunt pe deplin de acord cu ceea ce ai spus, dar din păcate se pare că doar noi vânătorii vedem evoluția a ceea ce se întâmplă în natură.
Aproape niciunul dintre cei care se opun vânătorii, inclusiv politicienii care prezintă propuneri de legi privind vânătoarea, nu cunosc semnificația Densității Agro-Pădure, și mai rău și a Densității Biotice a unei specii.
Am spus nemaiauzit de ani de zile că marmota și ibexul ar trebui să fie incluse în vânătoarea de selecție cu retragerea chiar și a câtorva animale, dar trebuie să începem, (cum se întâmplă în Elveția din apropiere!)
Că Vulturul și Lupul de pe arcul Apinei au atins acum maximul DAF al lor, care ar trebui să includă Gracco alpin și Corbul printre speciile vânabile, cât de multe daune provoacă aceste specii alpinului tipic?
Trebuie să punem mâna la 157/92, lege acum învechită pentru vremurile prezente, și să o adaptăm la situația actuală a faunei sălbatice.
Din păcate, suntem vânători și dacă facem propuneri sensibile de modificare a listei speciilor vânabile suntem părtinitori.
Weidmannsheil
Ferdinand Ratti
Președintele provincial Italcaccia Como - Lecco