Digiscoparea - Stând la adăpostul unui leuștean mare, ne invadează un profund sentiment de pace. Ascultăm vocea căpriorului. În pădure este o liniște aproape ireală, care a fost ruptă, pentru o clipă, doar de prezența noastră. Pădurea își reia imediat viața. Auzim primul urlet. Mintea este liberă de toate celelalte gânduri. Nu departe, se conturează un zgomot subtil: știm ce înseamnă acest zgomot: la marginea pădurii, un căprior iese pe pășune. Nările largi se deschid la fiecare suflare de vânt, urechile mobile larg deschise care interoghează spațiul, doi ochi de antilope plini de mister și dulceață profundă. Nu este alarmat, pentru că nimic în jurul lui nu sună periculos, iar mirosul nostru nu poate ajunge la simțul lui olfactiv: este prudența lui înnăscută, care are nevoie de semne liniştitoare pentru a începe să pășune iarba gustoasă. Cufundați în gânduri și ascultând hohotetele, observăm cu greu sclipirea timpului: ochiul nu se duce la ceas, ci la soarele care începe să lingă partea opusă, colorând vârfurile cu roz. Ne așteaptă încă o oră de umbră, în aceste arene de căprioare, dar vom aștepta fără probleme momentul în care soarele începe să se filtreze prin zada și brazi, în trecător joc de lumină. O așteptare, însă, plină de sugestii și magie. Suntem aici pentru asta. Vrem să „vorbim” cu căprioarele. Sunt două întâlniri, pentru un vânător, care absolut nu pot întârzia: nunta și vuietul căpriorului. Din păcate, calendarele noastre locale de vânătoare nu coincid întotdeauna cu momentul zgomotos al burdufului (cum se întâmplă în alte părți ale Europei), dar acest lucru nu afectează dorința de a vorbi cu căprioarele. Burduful este ca un joc de noroc: nu poți prezice niciodată ziua exactă în care va începe; prea multe sunt variabilele implicate. Dar e în regulă: dacă, prin lege, pușca trebuie să tacă - deocamdată -, vom respecta oricum numirea. Lung și camera va înlocui pușca, până la deschidere.
APROPIEREA.
Departe, mai sus, un sunet scobit, răgușit – absolut inconfundabil – răsună în pădure. Este timpul să ne îndreptăm spre El. Puțin frig, punem rucsacul pe umeri și începem să scurtăm cât mai mult distanța, acum lungă și șerpuitoare, dintre noi și acel „zgomot”. La început, mergem vioi, urcând de-a lungul crestei, și ne oprim doar pentru a localiza, din ce în ce mai precis, sursa sunetului care se repetă la intervale destul de regulate. Când acest lucru devine mai puternic și mai precis, încercăm să ușurăm ritmul: orice zgomot (greșit) poate frustra abordarea. Referitor la zgomote, știm bine că trebuie să ne identificăm cu situația: sunt sunete „acordate”, chiar binevenite, care nu fac căpriorul să fugă și sunt altele care o pun pe fugă chiar dacă acesta este momentul. al anului în care este mai puţin suspect. Zgomotul băţului lovit pe pământ sau printre ramuri - de exemplu - atrage masculul dominant, care crede că se află în prezenţa unui rival de alungat; același lucru este valabil și pentru un „răpit” reprodus de vocea noastră cu o chemare sau un corn de bou. Cu totul altfel stau însă lucrurile dacă bastonul nostru are un vârf de metal care lovește pietrele, sau dacă în lemn răsună voci umane sau orice sunet metalic. Oprirea telefonului mobil este o necesitate. Distanța – acum – s-a micșorat. Opririle noastre sunt din ce în ce mai lungi, așteptând un „răspuns” și o confirmare din partea cealaltă. Urmele copitelor mari sunt evidente, proaspete, pe pământ. Ca și alteori, repetăm un joc care ne face să ne identificăm cu situația: punem bocancii exact în urmele lăsate de căprioare. Urmând aceleași căi și aceleași pasaje care ne-au precedat. În cele mai complicate pasaje, suntem uimiți – de fiecare dată – cât de mari și voluminoase pot străpunge un tufiș atât de complicat. Este extraordinar de observat cum, în aceeași amprentă sunt multe picioare. Numeroase animale, o singură pistă. Labele pe aceleași urme ale animalului care precedă. În cele din urmă, doar o mică înălțime ne desparte de vuietul căpriorului. Este cel mai delicat moment. Până acum nu am greșit cu nimic, dar acum că, deși încă nu vedem căprioara, îi auzim – tare și clar – vuietul răgușit, fiecare greșeală este plătită. Nemișcați pe pașii noștri, studiem pământul din jur. Este necesar să se găsească cea mai confortabilă, mai adăpostită și mai presus de toate mai tăcută modalitate de a „dezlipi” fără a fi văzut, fără a fi auzit. Încercăm să avansăm - cu încetinitorul - în momentele burdufului, care pot crea o anumită acoperire, chiar dacă știm că cel mai mare risc îl reprezintă femelele haremului, al căror simț al prudenței este mai dezvoltat în perioada muget. Inima ne bate sălbatic și ne temem că cerbul o va auzi.
Apropiindu-ne de jos de căprioară, avem însă un avantaj: coroanele scenei, care sunt mult deasupra ochilor animalului, se materializează în pădure cu mult înainte ca El să ne vadă; ținând pământul între noi și ochii săi, putem localiza exact locul în care se află căprioara. Odată ce această distanță scurtă, dar interminabilă, este astfel acoperită, suntem capabili să numărăm punctele din coroană. Mișcarea ritmică a scenei în timpul fiecărui burduf reprezintă pentru noi primul impact incitant cu ungulatul maiestuos. Este punctul culminant al unei abordări incitante, care ne proiectează aproape în afara lumii, în liniștea și pacea adâncă a pădurii. Într-un mod lent, studiat, maiestuos, căprioara întoarce ușor capul, interogând spațiul din jurul său. Fiecare leac al lui nu este defensiv, în aceste momente: niciun bărbat nu trebuie să se apropie de harem. La intervale regulate, ducând coroana aproape pe spate, gura deschisă și întinsă înainte, gâtul încordat de efort, căprioara își scoate strigătul de dragoste și dominație. Adânc, puternic, întunecat, husky, inconfundabil. Căprioara își dorește nevoia de spații mari, stăpânirea asupra femelelor și stăpânirea obligatorie a teritoriului. A tânji - pentru căprioară - înseamnă a atrage, a alunga și a provoca în același timp; înainte, în timpul și după cucerire, seara, noaptea, dimineața și uneori în partea centrală a zilei, în momentul celor mai buni ani. După ce am văzut coarnele, dar nu încă animalul, trebuie să ne oprim, nemișcați ca statuile; jocul este gata și spectacolul pe care Natura ni-l oferă în aceste momente este cu adevărat extraordinar. Toate acestea, uneori, pot dura chiar foarte mult timp: apărarea și prudența sunt arme mai puțin importante pentru cerbul care răcnește. Prioritatea lui absolută nu este aceea a hranei acum, ci aceea de a ține femelele bine adunate, de a nu le împrăștia și de a alunga peremptoriu și violent pe puii sau pe oricine intenționează să se lupte cu el pentru această stăpânire. Nimic altceva nu contează - pentru proprietarul haremului - în timpul burdufului.
Trec ore, zile, săptămâni pentru această „meserie”. Șeful, în timpul transferurilor scurte, merge mereu la coadă, închide coada în mod regulat, „numărează” și verifică de mai multe ori numărul de femele. Dacă vreo femeie zăbovește prea mult sau este „distrasă”, ea este imediat chemată la ordine, „pescuită” cu reproșuri puternice. Din când în când, liniștea pădurii este ruptă de „musca” tunătoare către vreun mascul încă necăsătorit, care încearcă să profite de fiecare alunecare a femelelor. Aproape niciodată nu este vorba de ciocniri violente, niciodată de mortare, ci doar de ritualuri precise de impunere; de foarte multe ori, de fapt, aceste ciocniri se rezolvă chiar înainte de a începe: masculul dominant își impune forța chiar și numai cu burduful sau cu propria greutate și dezvoltare a scenei; în fața acestei demonstrații de forță, masculii mai slabi și/sau mai tineri preferă să părăsească (pe moment) arena, așteptând să se întoarcă acolo în momente mai favorabile. Într-una dintre aceste explozii scurte și violente de imbold, o gură de aer ne aduce, limpede, ceea ce, în gândurile noastre solitare, am botezat”miros de căprioară". Acre, puternică și pe care nu o putem compara cu nicio altă emanație olfactivă: mirosul de căprioară, și atât. Vine seara. După aceste emoții, pe care le-am oprit în cap și/sau într-un fișier foto, coborâm. Copacii se ridică spre noi, ca o mână întinsă. Din pădure iese clopotnița satului, câmpurile, casele, mirosul de fum și acea lumină care se aprinde în depărtare, de parcă ne-ar chema. Nu contează dacă avem cerbul cu noi sau imaginea lui surprinsă pentru totdeauna în cardul de memorie al camerei. Emoțiile au fost aceleași, întotdeauna. Am „vorbit” cu el, iar asta ne este suficient. Nu trebuie să fim surprinși dacă, la întoarcerea acasă, cădem în tăcere. Emoția întâlnirilor făcute, emoțiile încă fierbinți și vii sunt încă în noi. Măreția căprioarelor este o imagine care ne rămâne în minte mult timp. Pierduți în tăcerile și sunetele Naturii, ne-am pătruns și ne-am cufundat adânc în izvoarele de la izvoarele condiției umane. Ne întoarcem de departe. Dă-ne timp să ajungem.
Ați putea dori, de asemenea ..
