Toată distracția unei zile de vânătoare de mistreți în Scansano, un minunat oraș toscan verde, peisaje minunate și bucătărie excelentă.
Scansano este un frumos oraș toscan înconjurat de verdeață pe care, mai devreme sau mai târziu, îmi promisesem să-l vizitez. Ocazia a apărut la sfârșitul toamnei trecute, când niște însoțitori de vânătoare mi-au povestit despre o companie interesantă de vânătoare și animale sălbatice din împrejurimi. „Perfect” îmi spun, și caut informații despre structură. Google începe să-mi ofere imagini minunate, compania wildlife pare cu adevărat interesantă și, în plus, oferă oaspeților săi posibilitatea de a-și încerca mâna la vânătoarea de mistreți.
În mai puțin de două săptămâni, sărbătoarea de vânătoare de weekend a fost organizată și desăvârșită. O experiență pe care plănuiesc să o repet cât mai curând. Ajunși la fermă vineri seara, am fost imediat întâmpinați de o minunată cină tipică locală, împrospătată de Morellino di Scansano o denumire roșie de origine controlată și garantată pe care o produc numai în acea zonă. Totuși, nu am întârziat prea mult să ne luăm rămas bun și să ne facem o programare pentru a doua zi la 5 dimineața. Eu personal aș fi remediat și mai devreme, dar ghidul - șef vânător propus nouă de firma de vânătoare a decis astfel, și cine se opune deciziilor șefului de vânătoare? După un mic dejun foarte rapid, într-adevăr nu foarte consistent, am pornit să ajungem în foarte scurt timp la poalele dealului unde avea să aibă loc în curând gluma noastră. În aval vântul moale nu este de bun augur. Norii care înconjoară vârful muntelui sunt sălbatici și îmi mulțumesc bunul simț care m-a făcut să port vesta grea. În acest moment Daniele, ghidul nostru șef de vânătoare începe să împartă niște fișe prin tragere la sorți pentru pozițiile pe care ar fi trebuit să le ocupe fiecare dintre noi. De asemenea, distribuie niște sandvișuri oferite cu amabilitate de companie pentru a reduce foamea. Ajunsul la poștă nu a fost deloc dificil, acolo totul este organizat pentru a pune în largul vânătorilor și oaspeților. Începutul zilei este deosebit de plictisitor și încerc să trec timpul concentrându-mă asupra păsărilor care zboară deasupra mea. Bineînțeles că mă enervează să cred că atunci când merg la vânătoare de sturzi nu-i vezi prin preajmă. Aici, pe de altă parte, flutură peste tot în jurul meu și exersez țintirea fără să fac nimic. Vânăm mistreți, nu-i așa? Ca să-mi amintesc este zgomotul câinilor, mai în aval care fac împreună un lătrat puternic urmat câteva clipe mai târziu de cel puțin două lovituri ascuțite. Acel strigăt ulterior mă face să-mi imaginez că primul mistreț al zilei a fost prins.
După o oră de așteptare, vânătorul ne contactează prin intermediul radiourilor pe care ni le-a pus la dispoziție. Îmi consum sandvișul însoțit de o înghițitură de apă. Confirm că totul este în regulă, dacă nu ar fi puțină plictiseală și închid comunicarea. Pentru gluma cu mistreți, în schimb, este nevoie de multă răbdare și de multă experiență și cine știe de câte ori, în momentele de liniște, ne gândim cum am reacționa dacă mistrețul ar trece pe lângă noi. De cele mai multe ori se întâmplă chiar așa, că brusc stă în fața ta, sau că te atinge pe o parte în timp ce alergi sau mai rău totuși te încarci frontal. Tocmai în acele momente, datorită adrenalinei, mă trezesc complet și, prin surprindere, știu să dau tot ce am mai bun. Gândurile mele sunt imediat întrerupte de un lătrat foarte specific în direcția mea. Este automat: sunt atent și mă bucur de adrenalina sclipitoare care îmi curge prin vene. În acel moment nu vă mai simțiți foame, mai frig și mult mai puțin plictisit. Aștept momentul potrivit care sosește câteva clipe după ce am încărcat automatul cu două cartușe frumoase cu un singur glonț.
În această dimineață mistrețul se hotărăște să treacă pe lângă mine, adulmecând aerul și în ritm lent. E întotdeauna plăcut să vezi un mistreț, viclean ca diavolul, puternic, negru, puternic. Este cu adevărat o creatură fascinantă, cu blana sa zbucioasă și cei doi colți care se remarcă prin contrastul de culori. Caut cea mai bună și mai stabilă poziție, ținesc și trag. L-am lovit în spate sau cel puțin așa cred, trezind toată furia acelui animal speriat pus la fugă.
După câteva secunde mai aud câteva împușcături și apoi cadavrul cade la pământ. Acesta a fost singurul meu moment de glorie, pe care l-aș fi putut exploata mai bine, dar frumusețea vânătorii este și aceasta, posibilitatea de a mă îmbunătăți cu fiecare lovitură. Evident, vânătoarea bună nu putea fi urmată decât de sărbători hilare și povești interesante. Dar asta e altă poveste.