Vânătoare: un tur virtual al unor tehnici antice de vânătoare, un amestec fericit de religie, necesitate și tradiție.
Răsfoirea prin vechile tradiții de vânătoare, care în unele cazuri supraviețuiesc și astăzi, oferă întotdeauna câteva noi puncte de reflecție asupra a ceea ce se numește acum etica vânătorului. Comportamentele pe care observatorul modern nu le împărtășește, el acuză ca fiind ilicite sau imorale, găsesc în schimb o explicație destul de simplă care ia numele de religie și și mai profund de necesitate alimentară. Răsfoirea tradiției vânătorii ne permite să ne întoarcem privirea către acea epocă în care vânătoarea nu era o simplă distragere a atenției, nici măcar un sport solicitant și pasionat, ci mai degrabă o practică cu un sens mai larg și mai profund, un instrument de supraviețuire.
Vânătoarea prin înșelăciune. Astăzi unii nu ar considera că este cea mai bună cale, totuși a existat o vreme când era singura cale. Era vremea în care vânam să aducem acasă proteine animale și în care cartușele nu sunt că ar fi de oferit. In unele tari europene, in extremitatile sale cele mai de est mai sunt cei care mai practica aceasta vanatoare, destinata animalelor mari, ibexul, care sunt impinsi cu folosirea ogarilor pe varfurile stâncoase.
Animalul care știe mai mult decât diavolul în ceea ce privește agilitatea este înrădăcinat în fragmente inexpugnabile de stâncă, privindu-l pe câine cu dispreț. În acel moment se apropie vânătorul și îl doboară fără mare dificultate. Astăzi s-ar crede că aceasta nu este o provocare corectă, dar cândva nevoia de hrană a acordat puțină atenție acestor detalii.
Vânat mic: tradiție și etică. Vânătoare imorală? Sunt cei care cu siguranță vor crede așa, dar aceste tipuri de vânătoare care provin direct din tradițiile străvechi trebuie să fie respectate mai bine, iar vânătorul de astăzi nu este neapărat obligat să le judece. Cunoscându-i da, aceasta este o plăcere și o datorie. Unul dintre cele mai discutate cazuri este cel al pescuitului porumbeilor. E drept, este o vânătoare practicată în Pirinei. Religia și practica străveche se amestecă plăcut, astfel încât noaptea în care se pun plasele este o adevărată sărbătoare, sacră da, dar și profană. Așa este, porumbeii de pădure sunt vânați cu ajutorul plaselor și, deși se crede în mod obișnuit că vânatul păsărilor cu plase nu are nimic elegant sau moral, această practică se desfășoară de secole. Aici, în Pirinei, i porumbei de pădure exact așa cum se face mai la sud cu sardinele, într-o tradiție nesfârșită care celebrează viața omului, respectul pentru divinitate și dragostea față de natură.
Un caz asemănător este cel al lisiței, prinsă cândva cu dinți, practică interzisă acum de lege. Deși acvaticul este în mai multe împrejurări respins de cei care iubesc să meargă în mlaștini, această încetinire fabuloasă este deosebit de apreciată de cei care locuiesc nu departe de lacuri. În aceste locații europene (și nu numai) este un acvatic mai valoros decât rața în sine: motivul este de găsit în mai mulți factori. Este un animal sedentar și deci hotărât mai gras, hrănindu-se cu muguri de lac, carnea este hotărât mai gustoasă și nu de puține ori este vânată încă și deci fără folosirea vreunui cartuș. Tot în cazul lisiței, de altfel, este remarcabil amestecul dintre sacru și profan, nu doar o bula papală a autorizat consumul acesteia chiar și în zilele de obligație, ci și în țările musulmane, care nu consumă păsări, carnea de lisica este hrana.permis. O vânătoare săracă, așadar, lipsită de cartușe dar care folosește ingeniozitatea umană (după unele înșelăciuni).
Este un fel de vânătoare care în trecut nu era acuzată de imoralitate (bine dorită și de religie) pentru că era dictată de necesitate, aceeași care a unit popoarele creștine și musulmane, și pe toți cei care locuiau în apropierea zonelor umede. În trecut putea părea mai degrabă imoral să risipiți cartușele pentru vânătoarea păsărilor: erau scumpe, nu ar fi trebuit irosite și erau folosite pentru vânatul vânatului mare. Vânătoarea păsărilor de curte era considerată o vânătoare nobilă practicată de medici, avocați sau farmaciști. Era nevoie de o mulțime de bani și dacă vânatul ar fi adus acasă, cantitatea de carne disponibilă pentru familie ar fi mai degrabă redusă.
Poate că nu întâmplător, în Armenia, în timpul vânătorii de potârnichi, conform tradiției, nu este prevăzută folosirea puștii. Aceasta este rezervată pentru capturarea muflonilor, a oilor armene și, în general, pentru uciderea animalelor sălbatice mari de munte. Cum sunt prinși chukarii armeni? Sunt atrași de festone mari, toate colorate cu subiect religios. Acestea sunt așezate pe zăpadă și păsările se adună deasupra lor. În acel moment, ceea ce s-ar numi pescari de munte își aruncă mrejele și prind sălbăticia. Se vor mistui cu cântece, dansuri și rugăciuni. Toate pentru a onora cu vrednicie o excursie de vânătoare conform tradiției.