Încă o dată zone mari ale țării noastre se confruntă cu consecințele grele ale unei instabilități hidrogeologice care a adus durere și distrugere.
Federația Italiană de Vânătoare este aproape de cei afectați de inundații, de asemenea cu prezența concretă a numeroșilor săi membri dedicați, ca mulți alți vânători din toate asociațiile, în echipele de protecție civilă sau care au mers să ajute personal și să ajute acolo unde a fost. cel mai necesar și cărora le mulțumim sincere.
Imaginile devastărilor provocate de ploile intense din aceste zile nu pot însă să nu inducă reflecții asupra necesității unei relații diferite cu teritoriul.respectuos față de mediul înconjurător tocmai pentru că este trăit și gestionat de om și nu exploatat în mod excesiv sau, dimpotrivă, tencuite și de neatins.
Mai jos publicăm articolul lui Petrini dalla Repubblica din 15 noiembrie 2012 preluat de pe site-ul Slow Food:
„Nu este nevoie de un geniu pentru a înțelege anumite cauze și nici măcar nu ar fi nevoie de un geniu al politicii pentru a încerca să alerge imediat la acoperire. Un plan național de securizare a teritoriului italian ar trebui să fie prioritatea oricărui guvern, ar trebui să fie în orice program electoral, ar trebui să reunească toate forțele politice. Dar nu. În fiecare toamnă trebuie să ne amintim, în fața acestor drame, cine „a scos apă la plimbare”.
A vorbi despre civilizația agricolă din trecut nu este o lipsă de respect, nu este o coincidență sau un exercițiu banal al țăranilor maniaci. Studiile istorice ne spun că pe un teritoriu fragil din punct de vedere geomorfologic ca al nostru am început acum câteva secole cu defrișarea covorului zonelor deluroase și muntoase. Acest lucru a înrăutățit mult siguranța pământului și a făcut scurgerea apei mai periculoasă, dar cel puțin făcuse loc unei agriculturi care era nevoită să îngrijească teritoriul într-un mod larg răspândit și sistematic. Toate pe o bază locală, dar cu înțelepciunea că atunci când în cazuri excepționale trebuia să se plângă de pagube și pierderi, cel puțin ar fi putut pe bună dreptate să bată ghinionul, pentru că s-a făcut tot posibilul pentru a preveni.
Apoi, odată cu apariția erei industriale, începutul ireparabilului: mai întâi abandonarea zonelor cele mai greu de cultivat sau unde agroindustria nu s-a adaptat bine, purtător iluzoriu al unei modernități excesiv de râvnite. Munții, dealurile, zonele considerate „înapoi” au văzut sosind deșertul uman, neglijând, în sfârșit încercarea foarte problematică a Naturii de a-și reface spațiile.
Nu mă pot opri să-mi amintesc ce mi-a spus odată Tonino Guerra: «Italia nu mai este atât de frumoasă ca altădată, degeaba să mă deranjeze, pentru că odată au fost cei care au avut grijă de ea. Nu erau zece oameni puși acolo și plătiți de stat, erau cei care locuiau acolo: țăranii ». Odată cu abandonarea acestor zone rurale, s-a rupt un echilibru care a explodat în aval și în câmpii cu boom-ul construcțiilor și în zonele industriale: o altă escaladare direct proporțională cu cea a dezastrelor pe care acum greșit continuăm să le numim „naturale”.
Am asistat la o supraconstrucție virală care, așa cum s-a menționat în repetate rânduri în aceste pagini, nu a lăsat niciodată să se oprească, iar în ultimii treizeci de ani s-a înrăutățit și cu 6 milioane de hectare de pământ fertil smuls din țara noastră. Toate acestea în fața unor date care ne spun despre zece milioane de case goale, libere sau nefolosite. Și nu ne certăm despre calitatea acestor construcții.
Un proiect de lege pentru stoparea consumului de pământ, propus de ministrul politicilor agricole și forestiere Mario Catania, este gata și a fost mult îmbunătățit de Conferința Stat-Regiuni și pe baza solicitărilor societății civile: vreau să sper că va fi aprobat rapid de acest Guvern în termenul legislativ, cu atât mai mult după evenimentele din ultimele zile.
Continuând cu povestea, abandonul rural a continuat însă și în câmpie: țăranii au devenit din ce în ce mai singuri, luptându-se cu agricultura industrială care îngrijește (adică îl exploatează) teritoriul doar în măsura în care reprezintă o factor productiv, deci fără atenție la lucrările care ar putea avea un interes pentru comunitate. În sfârșit, a fost și dispozițiile zonelor industriale: nu pot să nu mă gândesc la acele spectre de teritoriu care au devenit anumite puncte ale Văii Bormida sau care vor deveni în curând așa, precum zona Taranto.
Aproape nimeni nu mai are grijă de Italia. Legambiente a estimat în 2010 că 82% din municipalitățile italiene sunt expuse riscului hidrogeologic, în cinci regiuni suntem 100%. Nici măcar statul, care ar putea face atât de multe, nu-și face partea, căci se încăpățânează să urmărească „marele lucrări” care acum sună din ce în ce mai mult a batjocură. Este imposibil să nu strigi cererea unui plan serios și modern de securizare a teritoriului național. Plan care acționează la nivel local nu doar cu lucrări minime și simple (dar da, mari) de îngrijire și întreținere: și prin protejarea solurilor fertile și reproducerea celor compromise (cu forme de neo-agricultură pentru industrie, precum culturile pentru bioplastice în solurile poluate).
Sau prin stimulentele reîntoarcerii în mediul rural de către noile generații și o recompensă celor care, prin activitate agricolă, mai servesc națiunea cu acele meserii care știu să „ducă apa la plimbare”. Aceasta este adevărata modernitate, despre asta vorbim cu adevărat când vorbim despre peisaj, agricultura durabilă sau economia locală. Nu este poezie sau nostalgie.
Acestea sunt lucruri care ar genera mai multe locuri de muncă și PIB decât o fac dezastrele. Pentru că este groaznic să o spunem – și nu întâmplător sunt cei care au fost prinși bucurându-se și râzând de un cutremur – dar un dezastru „nenatural” face cote din PIB prin reconstrucție sau poate chiar cu forme de asigurări private care acum, Uite caz, unii ar dori să fie obligatoriu pentru toată lumea”.
20 noiembrie 2012
Federația de vânătoare