Pentru mulți, septembrie este luna sărbătorilor inteligente, a toamnei care vine, a muncii de birou care se reia, dar din câte îmi amintesc pentru mine a fost întotdeauna luna deschiderii vânătorii.
Este un sentiment, acea anxietate de vânătoare, care mă cuprinde în fiecare an, pe care doar un vânător îl poate înțelege. Mă tem că tatăl meu mi l-a transmis și eu, chiar și fără să vreau, o voi transmite fiului meu.
Desigur, acum câțiva ani, când eram mai tânăr și cu mai puține afecțiuni, am trăit această perioadă de o mie de ori mai intens. Îmi amintesc că împreună cu Lorenzo, vărul meu, obișnuiam să urmărim peisajul rural din jurul casei noastre cu câteva zile înainte de deschiderea vânătorii propriu-zise.
Pe atunci era foarte puțin beton, iar vegetația invada totul. Noi doi ne-am petrecut zilele cucerind zona, studiind mișcările porumbeilor țestoase, modificându-ne caruselul sau revizuind matrițele. Îmi amintesc și acum discuțiile ei cu ceea ce era atunci logodnica mea și care mai târziu a avut curajul să se căsătorească cu un vânător.
Săptămânile dinainte au fost toate dedicate pregătirii, pe de altă parte nu ne-am putut lăsa surprinși și să compromitem prima zi de vânătoare pentru niște prostii subestimate. Așa că, rătăcind în așteptare, ne-am bucurat de evadarea minunaților iepuri de câmp, a puietului de fazani de neuitat sau a stolurilor de turme în zbor urmate de frumoase stoluri de porumbei țestoase. Pe scurt, te-ai cufundat cu capul în natură și te asigur că nimic nu este la fel de perfect.
Cu trei zile înainte de începerea vânătorii, patrulele erau de obicei mai vizate, iar eu și Lorenzo am identificat cel mai bun loc pentru urmărirea noastră. Acolo turturea pe de alta parte a fost intotdeauna una dintre cele mai ravnite pasari, poate tocmai pentru ca este deosebit de trecatoare, incapatanata si deosebit de tenace si daca vrei sa o vanezi trebuie sa te dedici trup si suflet fazei de pregatire. Când am găsit locul ideal, necolonizat încă de alți vânători, a fost o adevărată petrecere.
Unul dintre cele mai bune a fost un teren nu departe de casă, pe care de mulți ani niciun alt vânător nu l-a descoperit, unde porumbeii țestoase erau prezenți în număr mare. Au ajuns la el dintr-un mic crâng la est și după un scurt zbor drept au început să jefuiască acel câmp bogat de floarea soarelui. Primul an de amplasare a șopronului a fost cu adevărat o experiență de neuitat. Trebuia să ținem cont de distanțe, vântul, soarele, dar mai ales de legile care ne legau. Am ajuns la loc cu o seară înainte de deschiderea vânătorii. Nu am vrut să pierdem niciun minut din acea aventură. Ce nopți petreci cu vărul meu vorbind despre vânătoare și anotimpurile de vânătoare.
În noaptea aceea am dormit câteva ore și deja la trei dimineața stăteam gata să ne construim șopronul, construit după o operă de artă. Am folosit și niște matrițe, împrumutate mie de tatăl meu care acum vâna foarte rar. În zori eram pregătiți, am intrat în șopron și niciunul dintre noi nu a mai vorbit. Cred că și Lorenzo, ca și mine, savura momentul, mirosurile, zgomotele peisajului care se trezește.
Știam perfect obiceiurile acelor turturele sălbatice și, împușcați în depărtare, ne-au avertizat că începe vânătoarea. Mărturisesc că picioarele îmi tremurau de euforie, dar după prima lovitură concentrarea a preluat. Și din fericire! Nu-mi amintesc să fi văzut atâtea turturele împreună în viața mea. A fost una dintre acele deschideri de vânătoare care chiar nu pot fi uitate. Au fost zece minute pline de emoții, un spectacol al naturii și și astăzi mulțumesc sângele meu rece.
Exact așa cum începuse, totul s-a oprit și atâta timp cât am fost acolo toată dimineața, nu a existat un al doilea pasaj atât de bogat. În jurul prânzului au zburat departe de noi, iar eu și Lorenzo nu am putut decât să le mulțumim pentru acel cadou minunat și pentru acele momente care au locuit atât de multe dintre poveștile noastre.