Vânătoarea Alarcei: Amintiri despre vânătoarea Alarcei în Maremma inferioară, cu tehnica săriturii, în stalking sau în stil pisan.
Cred că au trecut cel puțin zece ani de când merg în fiecare an, în octombrie în Maremma de jos, în frumosul oraș Tuscia, din provincia Viterbo. L-am vizitat cu plăcere nu numai pentru minunile ei naturaliste și pentru că acolo locuiau socrii mei, ci și pentru că era posibil să vânez niște ciocârbe minunate pe care până și Piero, socrul meu, îi plăcea să le vâneze. Soția lui îi iubea puțin mai puțin, dar era resemnată, întrucât vânătoarea era singura pasiune a soțului ei.
La început se gândiseră să ne împrumute un apartament mic pe care îl închiriau în mod normal, doar pentru a ne lăsa mie și Lisei puțină intimitate, dar, de fapt, casa lor era atât de mare și goală, încât vor fi trei familii confortabile pline de încărcare. În plus, trăind sub același acoperiș, Piero și cu mine puteam pleca devreme pentru zile lungi de vânătoare care se deschideau în mod normal în zorii zilei.
Sunt sardinică, deci cunosc niște peisaje frumoase, dar vă asigur că Maremma inferioară merită vizitată, cu dealurile sale tipice toate semănate cu porumb, bogate în ierburi sălbatice parfumate, soluri pietroase și nisipoase. Primele ori peisajul m-a lăsat cu adevărat fără suflare, apoi încet m-am obișnuit cu frumusețea zonei, dar niciodată cu zilele de vânătoare de neuitat pe care le-am petrecut alături de socrul meu și de prietenii lui.
În zori, când vremea ne-a permis, chiar înainte de a vâna ciocârle, ne-am dedicat prăjirii sturzilor, în plantațiile de măslini care creșteau la periferie și apoi ne-am turnat într-un grup în aval, pentru a ne apropia în tăcere de locurile de pășune ale ciocilor. , unde se practica tirul cu sărituri.
Înainte de a vâna cu Piero nu practicasem niciodată această tehnică care, pe de altă parte, s-a dovedit a fi deosebit de simplă, cel puțin dacă ciocurile sunt aproape de tine. Tot ce trebuie să faci este să te plimbi pe câmpurile unde se hrănesc ciocârlele, să le împingi din mers și să fii gata să le arăți și să le lovești. Lucrul nu este prea dificil dacă lacurile sunt aproape, destul de complicati cand sunt distanti: pe scurt, un bun teren de antrenament pentru orice vanator.
Mai rar, se practica vânătoarea prin urmărire. În acest caz, cu o seară înainte am vizitat zona de vânătoare și în zorii zilei următoare eram deja acolo, cu o colibă de camuflaj, o oglindă, un șoim fals și un fluier.
Cartușele pe care le folosim în mod normal erau cele de 32 de grame cu plumb de 11.10 și sacul de joc era mereu plin la întoarcere. Mereu am găsit această tehnică mult mai puțin distractivă și mai puțin corectă, așa că, ori de câte ori a fost posibil, ne-am încercat să sărim.
Însă tehnica de vânătoare a ciocârbei pe care am preferat-o a fost cea pisană cu bufnița: era necesar să aibă cel puțin două. Unul trebuia să vâneze, celălalt trebuia să meargă cu bufnița în vederea ciocilor, purtată pe un dop și legat cu o sfoară de vreo doi metri.
Pe scurt, vânătoare ale trecutului care sunt legate de cele mai dragi amintiri ale mele.