Mai am o căprioară de adunat pentru a finaliza planul. Zona în care am fost repartizat, însă, nu o cunosc deloc„, îmi conferă Paolo, invitându-mă să-l însoțesc la vânătoare în paradisul magic Camugnano. "Nu o cunosc deloc”Spus de un vânător expert și atent precum Paolo, înseamnă doar că nu cunoaște căprioarele care locuiesc acolo după nume și prenume. Nu văd pe nimeni atât de legat de teritoriu ca el! Provocarea este foarte intrigantă, îl însoțesc mai mult decât de bunăvoie. În întunericul de la cinci dimineața, farurile vehiculului său de teren luminează curbele în ac de păr pe care ghidul său se apropie cu mai puțină ușurință decât „de obicei”. După multe curbe, două femele și o căprioară tânără traversează drumul, dându-ne iluzia unui semn bun pentru zi. Aproape că am ajuns la țintă, vedem șase siluete de căprioare într-un câmp, luminate de lumina ultimelor stele ale unei nopți vântoase de nord.
Ce zici să încerci o căutare acolo sus?„Sugerează Paolo, chiar înainte de a parca vehiculul de teren. Așteptăm să vină ziua și profităm de așteptare studiind geografia zonei din GPS: identificăm un câmp la care să ajungem traversând pădurea de pe vârf. Lăsăm mașina și, bine cântăriți cu rucsacuri și puști, pornim în sus. În urcare, rătăcim printre copaci. Cu un pas moale mergem aproximativ o jumătate de oră. Rămânând în stânga noastră, la aproximativ 300 de metri de noi, zărim o turmă de căprioare. Căprioarele sunt așezate într-o zonă complicată, printre ramuri goale de agon, arbuști spinoși și copaci rari care par uscați. Compatibil cu vederea slabă oferită de murdăria care le ascunde parțial, identificăm doi fusoni și cel puțin două femele.
Pe măsură ce ochiul taurului luminează un punct al scenei întunecate cu lumina sa conică, doar o lacrimă în pată ne oferă posibilitatea de a vedea distinct câte un animal la un moment dat, ele alternând în mișcările lor lente și aparent incongruente. Cele două fuse, ca doi adolescenți care în joc își măsoară forța și abilitățile de luptă, se înfruntă încrucișând fusuri solide. Mai întâi se dă înapoi, apoi îl împinge pe adversar, în străvechiul dans ancestral care celebrează bărbăția proaspăt înflorită. Vederea noastră este întunecată de numeroase ramuri subțiri care ne ascund parțial dar care reprezintă obstacole insidioase în calea vederii clare și mai ales în calea unei posibile fotografii.
Voi încerca să înaintez câțiva metri - șoptește Paul - de acolo mi se pare ca sunt mai putine crengi, de aici nu as indrazni sa trag". Frunzele moarte pe care vântul acestor zile le-a făcut parfumate riscă să ne trădeze pașii. Hotărăsc să nu mă mișc și îl las pe Paolo să înainteze singur, în traiectoria semicirculară cu care ocolește mărăcinile, până se poziționează la câțiva metri de mine. Vântul care continuă să bată este în favoarea noastră, iar căprioarele nu observă scârțâitul inevitabil al pașilor lui Pavel. Suntem exact pe aceeași traiectorie și, prin urmare, avem aceeași viziune. Telemetru 270 de metri, iar distanța care ne desparte este la îndemâna șoaptei. Ochiul de taur nu mai încadrează fusonii, care s-au mutat în vârf. Acum este unul mic în centrul scenei, în timp ce cel subțire, pe care l-am ales ca haină de luat, abia se vede, acoperit parțial de mătură. Este foarte dificil să încerci o lovitură, deși distanța nu este prohibitivă.
Paolo s-a așezat pe pământ, pușca este perfect stabilizată datorită bipodului și rucsacului. Reduceți mărirea la minim pentru a vizualiza mai bine ramurile perfide care ar putea interfera. Îl văd mișcând imperceptibil țeava pe rucsac, posibilele traiectorii libere sunt foarte puține și bine imprimate în minte. Dar acestea sunt doar ipoteze, speranțe: femela pare că nu vrea să iasă. Deodată, un lătrat îndepărtat ne scutură urechile. Chiar și căprioarele par alarmate, iar unii dintre ei își îndreaptă mai întâi privirea și apoi câțiva pași spre partea cea mai groasă a pădurii. Cu toate acestea, nu întregul pachet este alarmat. Bebelușul coboară câțiva metri și, în singura gaură curată, în ochiul de taur al acestei scene magnifice și misterioase, silueta femelei iese în evidență ca o carte poștală. Se pare că percep exact gândurile lui Paul. Calm și cu mișcări lente, rotește inelul lentilei mărind măririle pe care le ținuse scăzute pentru a vedea ramurile. Umerii lui par relaxați și respirația lui regulată. Continuând să-l încadrez pe cel subțire cu binoclul, îmi aduc instinctiv degetele mari să acopăr timpanele, pregătindu-mă pentru vuietul celor 3oo WM pe care frâna de bot l-a amplificat dureros.
Turma de căprioare, alertată deja de scoarța de câteva secunde înainte, stropește confuz și dezordonat spre pădurea deasă. Nu este ușor să apreciezi care și câți căprioare au plecat, acoperiți de o mie de obstacole vizuale. Reacția la lovitura căprioarei rămâne un mister plin de speranță. "Eram nemișcat și concentrat... dacă această lovitură nu atingea obiectivul, singura variabilă pe care nu o pot exclude este o ramură neașteptată”Comentează Paolo, evident entuziasmat. Nu trebuie să așteptăm mult înainte de a ajunge la anschuss, distanța care ne desparte de căprioară (sperăm!) necesită mult peste un sfert de oră de mers. Deja de departe, un petic extins de sânge pe mătura verde și goală ne invită să ne apropiem cu încredere. La câțiva metri de anschuss, căprioară neînsuflețită se oferă ochilor noștri, plină de satisfacție dar deja întoarsă către coborârea abruptă care ne așteaptă pentru recuperarea istovitoare.