Vânători și activiști pentru drepturile animalelor: Vittorio Feltri, despre punctul de cotitură pentru drepturile animalelor dat Forza Italia de Silvio Berlusconi, „De la activiști pentru drepturile animalelor nu împușc vânători”.
Momentul de cotitură pentru drepturile animalelor făcut de Silvio Berlusconi - la cererea lui Dudù - în politica Forza Italia a creat unele probleme partidului în relațiile sale cu vânătorii. Care s-au simțit trădați și abandonați de vechiul prieten al fostului Cavaliere, care îi ocrotise și îi răsfățase mereu, fie și doar pentru că categoria, deși împărțită în diverse asociații, este foarte aglomerată - aproximativ 800 de mii de indivizi nedespărțiți de pușcă, la care se adaugă. cele induse formate din armurieri, comercianti de articole sportive si familie - cat si compacte, avand in comun interesul de a fi feriti de atacurile lansate periodic de cei care sunt impotriva exterminarii organizate a vanatului. Vânătorii, pentru a merge plat, în primul rând se prefac că tot trag și detestă pe oricine încearcă să-i oprească. Așa că atunci când vine vorba de vot (pentru politică și pentru europeni, chiar și pentru cei regionali), alegerile lor sunt adesea – aproape întotdeauna – influențate de pasiunea pentru așa-zisa artă a vânătorii: dau preferință partidului (sau partidelor) care nu amenință să-i dezarmeze. Este de la sine înțeles că ele constituie așadar o circumscripție foarte importantă din care să se tragă sufragii cantitativ, cu condiția ca cei care aspiră să „prindă” să garanteze că nu interzice vânătoarea.
La o bănuială, dreapta și stânga au împărțit până acum voturile „fuzilierilor” în mod egal pentru că nici primul, nici cel de-al doilea nu au îndrăznit vreodată să se opună bobului. Atât de mult încât referendumurile convocate de activiștii pentru drepturile animalelor pentru a o desființa au eșuat în mod regulat, întrucât politica, îngrozită să-i irită pe vânători, a avut grijă să nu-i susțină. Acesta este un fapt incontestabil. Acum, cel puțin în teorie, schimbăm registrul. Berlusconi se îndrăgostește de Dudù, un splendid pudel alb de care mulți idioți își bat joc doar pentru că locuiește în Arcore și înțelege că politica nu trebuie să neglijeze animalele de companie; de aceea le recomanda managerilor Forza Italia sa includa in program apararea - si ingrijirea - animalelor considerate de milioane de italieni drept membri ai familiei si care merita fiecare atentie.
Sună bine. Dar există un dar. Cum pot fi împăcate sentimentele privind drepturile animalelor cu vânătoarea? Apare un conflict. Vânătorii se tem că noua linie Forza Italia este antitetică cu a lor; iar activiştii pentru drepturile animalelor nu cred că un partid atent la nevoile câinilor, pisicilor etc. este tolerant cu cei care ucid cu bucurie păsări, căprioare, mistreţi etc. Este greu de găsit un compromis, dar nu imposibil.
Să începem prin a spune că vânătoarea, dacă nu cunoașteți regulile, face impresie, deoarece scopul ei final este uciderea unor ființe vii nevinovate. Este firesc să spunem: ce distracție este în sacrificarea săracilor păsări sau mamifere care nu fac rău nimănui? Recunosc: este un raționament superficial. Suprapopularea unui anumit vânat alterează echilibrul ecologic, iar necesitatea menținerii unei armonii în natură, care să permită supraviețuirea diferitelor specii, este în schimb incontestabilă. Un exemplu. Mistreții se înmulțesc dramatic în Italia. Dacă vânătoarea acestor suide cu reproducere rapidă nu ar fi permisă din când în când, ar fi un dezastru pentru întregul ecosistem.
Același lucru se poate spune și pentru toată fauna pe care intervenția (disciplinată) a vânătorilor este capabilă să o controleze pentru ca o specie să nu prevaleze asupra altora, în condițiile în care mediul din țara noastră a fost neglijat de prea mulți ani. Analizând istoria reiese că timp de milenii omul a fost vânător din motive pur alimentară. La un moment dat, fie a prins prada, fie a sărit peste o masă. Nu mai este cazul, este mai rău. Pentru a ne hrăni, am inventat agricultura intensivă: sărmanele animale care se nasc în țarcuri mici, înghesuite, cresc fără un minim de libertate, în cea mai atroce suferință și, în cele din urmă, sunt ucise într-un mod respingător.
Așa-zisele vite de carne nu sunt milă de nimeni. Oamenii mănâncă fripturi, șunci și cârnați liniștiți și cu bucurie. Nu se întreabă de unde vin. Nu contează că mieii și iezii sunt tăiați de Paște, când au doar câteva săptămâni, cu o cruzime care rănește inima. Unele animale – în primul rând păsările de curte – sunt considerate lucruri insensibile, obiecte care pot fi supuse torturii. Nu există suflet bun care protestează să vadă camioane înghesuite cu vite sau porci – poate sub soarele de august – transportate cine știe unde să fie frig.
Atâtea grozăvii cotidiene trec neobservate în fața ochilor noștri de indiferență, dar dacă un vânător lovește un fazan sau un cocoș de pădure suntem scandalizați și pledăm pentru eliminarea păsării. Suntem inconsecvenți. Porcul poate fi sacrificat și fript: conștiința nu ustură. Dar vai de un sturz cu împușcătură din cartuș: ești călău. Suntem un pic proști. Mai bine un vânător sau un măcelar sau un vânzător de păsări? Este legitimă decimarea porumbeilor care fac caca pe turlele Catedralei din Milano, dar este interzis să umpleți sacul de vânat cu cinteze. Nu este asta irațional?
Nu îi absolvi pe cei cărora le place să apese pe trăgaci. Dar dacă îi condamn trebuie să îi condamn și pe pescari: poate până și talpa și bibanul plâng când ajung în plasă sau agățați de cârlig. Tragedia este că natura este nemiloasă: o mașină de tocat carne în care cei mai slabi cedează în fața celui mai puternic. Omul este rău, dar îi place să pozeze ca bun. Nu-mi atinge pisica și câinele. Ii iubesc ca si copii.
Vittorio Feltri
Sursa: IlGiornale
(22 aprilie 2014)