Vânătoarea de rațe, o pasiune care nu cunoaște limite: Riccardo vorbește despre experiențele sale de la Roma la Montana și Alaska.
Te îndrăgostești de vânătoarea de rațe niciodată întâmplător, ci pentru o predispoziție genetică. Am fost lovit de dragoste la prima vedere în timpul unei vacanțe la casa unui prieten drag de la școală. Pe vremea aceea eram încă la facultate și pentru a scăpa de cărți chiar am făcut totul. Alberto m-a dus în ceea ce a devenit acum un minunat parc natural din Fogliano, chiar la sud de Roma, împreună cu tatăl său care m-a inițiat în acea formă de vânătoare pe care puțini o cunosc: în cizmă sau din coș cum îi plăcea să-i spună. The magazie se numea coș deoarece era alcătuit din ramuri așezate cu grijă pe o platformă de lemn. Totul a fost lăsat pe apă și nu se putea ajunge decât cu o barcă mică. Vă puteți imagina disconfortul meu când mi-au cerut să mă urc pe acea barcă mică: locuiesc la munte și rar văd apă navigabilă.
Pune că simțul meu de echilibru era precar, pune că întunericul era negru ca beznă și că barca mergea cu o viteză neașteptată, adevărul este că încă îmi amintesc cu mare emoție acel moment. The șopronul era bine ascuns, dar tatăl lui Alberto cunoștea acea lagună ca pe dosul mâinii lui: ne-a lăsat în șopron și s-a dedicat dispunerii a o sută. mulează și cheamă vivcel. Rapid a fost acel om rapid, prins poate într-o frenezie pe care a reușit să o ascundă foarte bine. Jocul nu a întârziat să apară și, deși acesta nu era habitatul meu, am reușit să aduc acasă niște satisfacții, dar m-am îmbolnăvit de acea boală proastă care este pasiunea incontrolabilă pentru vânătoarea de rațe.
Pentru a-l urma, am mers peste tot, chiar și în Statele Unite. Pe vremea aceea, în Montana, foarte puțini erau dedicați acestui gen de vânătoare, dar în acea țară îndepărtată din motive de muncă, pur și simplu nu puteam rezista.
Trebuie sa iti spun, vânătoare acolo era mult mai simplu: era suficient să te apropii de unul dintre numeroasele lacuri naturale din zonă și nici nu era nevoie să faci cine știe ce să ascundă. Îmi amintesc de dimineți întregi petrecute numărând mallards, pintails, purcese, tafan: cu siguranță lucrurile nu trebuie să mai fie așa nici măcar în Montana, cel putin din ce imi spun prietenii din zona, dar in memoria mea Statele Unite vor rămâne pentru mine visul oricărui vânător.
Le rațe aruncându-mă o privire, s-au pocnit în mod natural și au zburat peste silueta mea cu o viteză surprinzătoare. Învățarea artei răbdării a fost fundamentală: dacă aș fi tras în acel moment nu s-ar mai întoarce niciodată pentru cel puțin câteva zile și le-aș fi transformat în creaturi mai mult decât suspecte. Era mult mai bine să găsești un mic colț ascuns, să-l construiești dacă era necesar și să aștepți: nu m-au făcut niciodată să aștept mai mult de douăzeci de minute.
S-au întors puțin pe rând și în acel moment mi s-a trezit instinctul de vânătoare: acelea au fost, fără îndoială, cele mai frenetice momente ale întregului ziua de vânătoare. În acele momente nu trebuie să fii prins de entuziasm: entuziasmul este bine, suntem vânători, dar totuși oameni, și totuși trebuie să ții picioarele pe pământ. Geanta legală de joc nu trebuia să depășească 7 exemplare, iar dacă totul mergea bine, în jumătate de oră am putut să aduc acasă o pradă drăguță. În primele zile, nici măcar nu am lăsat câinele să mă însoțească pentru recuperare: curenții făceau cea mai mare parte a muncii și ratele pe care pur și simplu nu mi-am putut recupera personal, au fost aduse acasă datorită folosirii unei undițe foarte confortabile, care făcea treaba murdară.
Regula pe care mi-am impus-o a fost simplă: să nu mergi niciodată în același loc două zile la rând. Trebuie să ai grijă de locuri de vânătoare și respectă exemplarele sale. Am încercat mereu să las câte una, două săptămâni libere în fiecare locație, așa rațe nu erau prea speriați și zilele mele de vânătoare au trecut în liniște.
Munca m-a adus câțiva ani mai târziu Alaska: da este frig, este foarte frig si vanatoarea ratelor nu este deloc usoara. THE vânători cu siguranță nu lipsește și cel rațe cu trecerea timpului au devenit pe bună dreptate suspicioşi. Totuși nu-mi pierd speranța: când voi putea mă duc în coturile râurilor sau gurilor, pentru că aici nu sunt multe lacuri accesibile, dar despre asta o să povestesc data viitoare.