Cocoș, potârniche și habitatul lor
Trecând de la o zonă la alta a Alpilor noștri, transformările profunde pe care le-a suferit de către om mediul înconjurător: deschiderea drumurilor și a pârtiilor de schi, așezări rezidențiale, teleschiuri, turismul de masă, au produs inevitabil pagube ireparabile. Și printre cei care suferă consecințele, în prim plan, fauna alpină.
Observând lumea celor vii, ceea ce este cel mai izbitor este armonia admirabilă dintre ei și mediul care îi înconjoară; se pare că fiecare organism a atins perfecțiunea maximă pentru a trăi acolo unde trăiește, așa este corespondența dintre caracteristicile morfologice și fiziologice și condițiile lumii sale exterioare.
În acest sens, se știe că fiecare specie animală, datorită caracteristicilor și nevoilor sale, este prezentă doar într-o regiune geografică bine delimitată (zona de dispersie); în cadrul ei însă se stabileşte exclusiv în acele medii fizice care îi sunt potrivite: ele reprezintă habitatul său.
Pe zonele locuite de cocoș și potârnichi de stâncă găsim în multe texte afirmații atât de absolute și simpliste încât credem că trebuie să procedăm cu mare prudență. Suprafața ocupată de Alpi este limitată, dar mediile fizice alpine prezintă atât de particularități încât ar fi o chestiune plină de umor să enunțăm în cuvinte definitive generalitățile habitatului celor cinci specii. Cu toate acestea, trebuie să facem câteva puncte:
1. Altitudinea și clima influențează alegerea habitatului, dar nu o determină în mod absolut.
2. Înalt, jos, gol sau împădurit, se alege dacă se consideră necesar pentru specia din acel teritoriu, și devine obișnuit datorită „stocul” care s-a stabilit acolo și care a făcut-o tocmai prin adaptarea la condițiile sale.
3. Benzile de distribuție altimetrice ale fiecăreia dintre cele cinci specii variază în funcție de mediile fizice și regiunile luate în considerare.
Începând de jos în sus găsim: cocoș de cocoș francolin-negru, cocoș de cocoș, potârnichi de stâncă, ptarmigan. Într-un alt mediu în schimb: potârnichi de stâncă, cocoș de cocoș, cocoș de cocoș, ptarmigan, potârnichi de stâncă. Cu liniuța dintre două specii am vrut să reprezint coexistența lor la același nivel de cotă și în același mediu conform ambelor.
Cu teste specifice am încercat să stabilesc, ca să spunem așa, un numitor comun în limitele căruia sunt incluși toți indivizii fiecărei specii:
Astăzi, pe masivele cele mai interioare ale lanțului alpin, unde vânatul a fost nevoit să se refugieze din cauza unui complex de factori examinați ulterior, mediul propice găzduirii speciilor numite treptat trebuie să aibă caracteristicile solului și asocierile de floră permise. din diferitele elemente enumerate, dacă nu total, cel puțin în mare parte. Presupun că acest „numitor comun” este următorul, presupunând că asocierea diferită a plantelor, datorată, după cum am spus, naturii geologice și climei variate, constituie tocmai caracterul habitatului: biotopul.
Potârnichea de stâncă din Alpi
Pantele uscate, pietroase, eventual la amiază, pe versanți abrupti sau cu stânci, acoperite de ghingola, bronzine de ovăz, iarbă albastră alpină, diverse păsturi și alte ierburi, cu pete rare sau tufișuri. Trebuie să existe în împrejurimi: afine (negru și albastru), rododendroni (ferrugineo și shaggy), zmeură, merișor, struguri de urs, ienupăr, ienupăr pitic, niște pirus, farinaccio, rowan, arin verde, fag, pinomugo, diverse sălcii. (erbacee, laponice, reticulate). Apa nu este esențială. Deplasarea verticală variază de la 200 la 2.300 m în zonele A (rocus, castan, stejar, carpen), B (stejar, carpen, pin, fag), C (carpen, pin, fag, brazi argintii și roșii, sulițe), D (pin, fag, brazi argintii și roșii, sulițe), E (sulițe, arin verde, pin munte, pin elvețian), F (de la limita superioară a vegetației arborilor până la limita inferioară a zăpezii există ceea ce este folosit pentru a numi „regiunea alpină”.
Muntele Francolin
Păduri de diverse esențe (și cu cât sunt mai schimbătoare cu atât par a fi mai acceptate) sau desișuri dese cu poieni deschise și solul nu este uscat. Uneori sunt frecventate malurile sau pietrișurile râurilor acoperite cu vegetație. Ele trebuie să existe în împrejurimi: mărînă, afine, căpșună, zmeură, ursuș, făinaccio, rowan, mesteacăn, carpen, fag, brad, sulițe, pin, pin paraș, arin verde, alun. Apa este binevenită și este necesară umiditatea. Deplasarea verticală variază de la 300 la 2.000 m. în zonele B, C, D, E.
Ptarmigan
Intervalele de altitudine de reședință variază considerabil în funcție de anotimp: în mod normal mai mari în masivele central-vestice ale lanțului Alpin, mai puțin în masivele estice. Sunt de preferat resturile de pământ, de la baza la rocă goală, cu o orientare diferită. Ele trebuie să existe în împrejurimi: rododendroni, azalee pitice, afine, diverse anemone, diverse sălcii, arin verde, erica, diverse leguminoase și ierburi în peluze scurte. Apa este de dorit. Deplasarea verticală primăvara-vară variază de la 1.800 la 3.000 m, toamna-iarna de la 1.100 la 2.300 m în zonele E, F.
Cocos negru
Pârtii umede și răcoroase vara, însorite iarna, ale masivelor alpine cele mai interioare: cu arin verde, pin muntos, sulițe, molid, pin stăpân. Trebuie să existe în împrejurimi: rododendroni, afine, struguri de urs, zmeură, rowan, fag, mesteacăn, diverse sălcii, diverse ierburi. Apa nu este esențială și totuși, uneori, sunt ocupate teritorii cu ape curgătoare abundente sau stagnante. Deplasarea verticală variază de la 700 la 2200 m în zonele C, D, E.
Grouse
Pârtii cu orientare diferita, in pante abrupte sau foarte abrupte, acoperite de: brazi argintii sau rosii, zada, fag, uneori pin de munte; cu: afine, ierburi si ierburi diverse, capsuni, zmeura, farinaccio, rowan, salcii, mesteacan, carpen. Apa nu este esențială: Locația variază de la 400 la 2000 în zonele C, D.