Vânătoare, repopulare și prindere: argumentele pro și contra celor trei tehnici cele mai populare pentru capturarea galliformelor; colivia, prodina si plasele verticale.
În zonele de repopulare, capturarea sălbăticiei este o îndatorire pe care cei mai capabili vânători o îndeplinesc cu ciclicitate întrucât activitatea garantează abundența pe tot parcursul anului. Când vorbim despre capturarea galliformelor în scopul repopulării, ne referim în mod special la tehnici ingenioase destinate fazanului, dar și potârnichii roșii și potârnichii cenușii.
Nu toți galiformele sunt însă obiecte de captură pentru reproducere naturală și repopulare: nu i-ar trece prin capul vreunui vânător, de exemplu, să bage o potârnichi de stâncă în sac având în vedere dificultatea considerabilă pe care o reprezintă nu numai sălbăticia animal dar şi de pericolele impuse de habitatul său natural.
După cum am menționat, cel mai simplu și mai versatil galiform de prins este fazanul care trăiește în zonele de repopulare și capcană. Aceasta înseamnă că din aceste zone este posibil să se colecteze anual un număr prestabilit de fazani care vor fi mutați în zonele învecinate. Numerele și metodele sunt decise în fiecare an de către administrațiile locale datorită în primul rând calculelor științifice bazate pe recensămintele efectuate în zonă.
Acestea fiind spuse, ceea ce îl interesează cu adevărat pe vânătorul care se ocupă cu capturarea fazanilor sau galliformelor în general, sunt tehnicile pe care va încerca să le implementeze. Printre cele mai populare se numără cu siguranță utilizarea cuștilor cu capcană, utilizarea plaselor verticale sau a prodinei. Pentru a alege cea mai bună tehnică trebuie luate în considerare mai multe variabile, dar mai ales câți operatori se oferă voluntari pentru capturarea și acoperirea teritoriului pe care îl vor putea garanta.
Folosirea cuștilor este, fără îndoială, cea mai folosită metodă tocmai pentru că este considerată cea mai sigură și eficientă, dar și cea mai puțin sângeroasă, întrucât riscul de deteriorare a animalului este redus la minimum. Acesta este un element care nu trebuie subestimat, având în vedere că vânatul prins trebuie să fie de o calitate excelentă: funcția sa va fi de a repopula zonele învecinate și va putea face acest lucru doar dacă este deplin sănătos. Cuștile sunt de obicei realizate cu un cadru de tijă de fier, închise cu o plasă făcută cu frânghie. Mai puțin apreciabile sunt cele cu plasă de sârmă, chiar dacă cu plasă mare: animalul din cușcă, bătându-și aripile și încordându-se, s-ar putea răni.
În mod normal aceste capcane sunt amplasate cu mult înainte de capturare în locurile în care se hrănesc fazanii, în zonele marginale ale pădurii sau în apropierea zonelor stufoase. În acest fel păsările se vor familiariza cu cuștile care nu de puține ori vor fi hrănite cu cereale când sunt încă goale. Odată câștigată încrederea sălbăticiei, capcanele vor fi încărcate și monitorizate cu o anumită frecvență, mai ales în timpul mesei fazanilor.
Avantajul incontestabil demonstrat de acest gen de tehnică este reprezentat de faptul că capcanele nu trebuie să fie monitorizate continuu de către operatorii care în ultima vreme devin din ce în ce mai puțini.
O altă tehnică interesantă este cea a prodinei: este o capcană mecanică care este declanșată direct de operator. Pentru realizarea prodina trebuie amplasate două războaie paralele cu solul pe care se vor monta plase de frânghie. Pentru a folosi acest tip de capcana este esential sa te afli intr-un teren plat bine frecventat de fazani. La fel ca și în cazul cuștilor, animalele vor trebui să se obișnuiască cu capcana care va fi montată cu câteva zile înainte de capturare. Zona va trebui să devină și mai apetisantă datorită folosirii cerealelor împrăștiate ici și colo.
Tehnica are punctele sale forte și punctele slabe: din păcate necesită prezența a cel puțin unei persoane la fața locului, totuși captura se dovedește a fi de o calitate mai bună, mai ales pentru că capcana este activată doar în cazul adecvării subiecților pe care îi urmărește să prindă.
În sfârșit, vorbim de rețele verticale care, spre deosebire de alte tipuri de capcane, necesită un număr mare de operatori disponibili. Fazanii sunt de fapt împinși spre plase, exact așa cum s-ar putea întâmpla într-o adevărată excursie de vânătoare. Plasele, plantate cu putin timp inainte, sunt fixate de sol cu doi stalpi de lemn inalti de nu mai putin de 6 metri de care se fixeaza o plasa verticala care devine efectiv o bariera de care se ciocnesc fazanii. Desigur, poziționarea rețelei la locul potrivit este fundamentală: trebuie să fie într-un punct de trecere obligatoriu și în acest caz devine cu adevărat eficientă și spectaculoasă.