Vânătoare de mistreți. Timp de câteva săptămâni, pașii unui mistreț mare încântaseră spiritele echipei Terzo Mondo din Capalbio, dar vânătoarea de istețul solengo a rămas fără rezultat. Un lătrat tunător la oprirea de la capătul barului pare să reaprindă speranțe: chiar va fi el?
Text și fotografii de Vincent Frascino
Era ora 6:30 dimineața și mergeam din nou pe Via Aurelia în direcția Capalbio. O altă vânătoare incitantă mă aștepta cu ceea ce a devenit noua mea echipă vânătoare de mistreți. Din păcate, din motive logistice, a trebuit să-mi abandonez prietenii umbri din Valnerina, dar adoptarea de către prietenii mei toscani a atenuat decalajul. La granița Maremmei Toscane și a celei Lazio, în Pescia Fiorentina, o fracțiune din municipiul Capalbio, joacă marea echipă numită Terzo Mondo. Acest nume singular derivă din faptul că Pescia Fiorentina era considerată, în comparație cu celelalte locuri din Capalbio, cele mai pustii și înapoiate. Când s-a format această echipă, a ales porecla ironic derogatorie, atribuită Pesciai Fiorentinei, care între timp, din „Lumea a treia” care era, s-a transformat într-o zonă exclusivistă și cochetă. Echipa este formată din aproximativ cincizeci de membri, dar aproape niciodată nu sunt mai mult de 35. Aproape toți membrii au o poreclă „evocatoare” care înlocuiește uneori prenumele și este ștampilată pe spatele vestelor de înaltă vizibilitate. Echipa vânează pe teritoriul liber limitat care se află între dealurile ondulate din Capalbio.
Miercuri este ziua în care Lumea a Treia are ocazia să vâneze în AFV „Càpita” caracterizat printr-un teritoriu propice caprioarelor, dar cu siguranță și mistreților. Vânătoarele se repetă toate cu același scenariu dar în același timp fiecare este unică și specială. Nu este ușor să explic pe deplin ce face echipa Terzo Mondo atât de specială și de dragă mie: atmosfera pe care o respiri, unitatea și respectul pe care le simți între membri, competența amestecată cu tradiția fac această echipă cu adevărat unică.
Dar să ne întoarcem la acea miercuri de la jumătatea lunii decembrie. Trecuseră câteva săptămâni când pașii unui mistreț mare marcau teritoriul Pescia Fiorentina. Prezența lui excitase spiritele Lumii a Treia, dar marele și vicleanul solengo părea să dispară în timpul zilei. Chiar și în acea a enesima zi, în ciuda numeroaselor sale urme de pași, nicio „urmă” a acum celebrului mistreț. De fapt, la finalul glumei, o scroafă și doi porci reprezentau prada zilei. „De ce nu ocolim poșta și ne uităm la batista din spatele nostru?” - cu aceste cuvinte Alberto reaprinde speranța celor prezenți.
Noua pierdere a câinilor este urmată de un lătrat scurt, dar intens și constant. „Atenție!! E grossoooo! L-am auzit despărțindu-se!!”, strigă Alessio la radio, atrăgând atenția tuturor oficiilor poștale. Maremmanii din frunte, urmați de auxiliarii de dincolo de Alpi, semnalează apropierea mistrețului de oficiul poștal. „Bam, Bam” – două lovituri apropiate trase de Giuliano, postate de-a lungul șanțului, țin pe toți în suspans. Nimic de făcut, mingile nu au mers să semneze și canizza continuă în afara drumurilor bătute. În acel moment, Alberto și Paolo urcă în vehiculul de teren pentru a încerca imposibilul. Vocile radio par să accelereze vehiculul de teren care îi conduce pe drumul unde se speră să intercepteze traiectoria animalului. Ghicirea trapului ales nu este ușoară dar un pic de noroc, combinat cu o mare experiență, îl răsplătește pe cel care a crezut în el până la capăt.
Două mingi de calibrul 12 scuipat de semiautomatul lui Alberto au pus capăt cursei mistrețului. „Viva Mariaaaa!! Chiar este Luiiii!!” țipă Alberto la radio. Onoarea mistrețului mare și isteț botezat drept „Regele de la Monte Bellino”. Ar fi scăpat încă o dată cu asta dacă nu s-ar fi hotărât să cerceteze un colț de tufă din spatele teritoriului de bataie.