Așa cum se întâmplă de câțiva ani, și acest iunie ne-a adus o vară caldă și uscată. Vânătoarea pentru mascul de caprioare, încă de la primele ieșiri, întâlnirile au fost satisfăcătoare ca număr, cu excepția soartei ironice, diabolice, de a întâlni aproape doar femei. În această dimineață, las cu plăcere pușca acasă pentru a mă cufunda în rolul nu mai puțin incitant de însoțitor. Paolo a primit un tânăr bărbat și sunt bucuros să-l urmăresc în aventura lui. Atingerea declanșatorului nu este singura și nici cea mai intensă emoție a vânătorii, iar entuziasmul cu care sar din pat la 3.30 este o dovadă palpabilă. Un alt motiv (și nu secundar) pentru entuziasmul meu este compania credinciosului Hermann di Paolo. Un bavarez exemplar, frumos, corect, elegant: compania perfecta pentru vanator, prieten fidel si discret al manevrului sau. Este foarte întuneric și suntem surprinși să găsim o ceață groasă și umedă în afara ușii. Obrajii înstelați din serile anterioare ne răsfățaseră puțin, compensând aerul uscat și clocotitor care pietrifica totul în după-amiezii însorite. În această dimineață, însă, efectul este cel de saună. Mașina în tăcere și mergem pe miriște, moale și tăcută de norul umed care ne înconjoară. Vizibilitatea este cu adevărat slabă, ne simțim învăluiți într-o manta lăptoasă care în timp ce ne ascunde sălbăticia ne ascunde de ochii lor. Ajungem la un gard viu de arbuști care mărginește primul câmp, hotărâm să ne oprim aici așteptând să se desprindă ceața.
Hermann se ghemuieste la picioarele noastre, ca sa nu dominam in mijlocul campului ne asezam la pamant si asteptam. Prima strălucire a zilei face ca particulele de apă suspendate în aer să vibreze și să se evapore încet. Ca pe o oglindă în care o respirație caldă și-a răspândit opacitatea, așa peisajul din jurul nostru își recapătă claritatea. Un porc-spin care se întoarce din raidurile sale nocturne vine de pe câmp în direcția noastră. Nu ne observă până nu ajunge la noi în 5 metri. Hermann îl interceptează cu ochii, dar nu dă niciun semn de alarmă. Mândru și serios, fixează animalul cu privirea severă, fără să emită niciun sunet sau mișcare. Ciochit de privirea bavarezului, porcul-spinul zvâcnește penele și, speriat, se îndepărtează repede de noi și merge să fie înghițit de mărăcinile încărcate cu mure mici necoapte.
Primele raze ale soarelui din iunie trec prin dealuri și trage ca săgeți peste câmpuri. Unul dintre ei merge să încălzească blana roșie a unei mame de vulpe care cu grijă și meticulozitate își cufundă botul în blana moale cu pene a bebelușului ei pentru a-l elibera de insecte. Scena ne surprinde, pentru o clipă ne face să uităm rolul nostru de „prădători” și ne readuce cu interes oboseala ceasului deșteptător la câteva ore după masă. Hotărâm să părăsim postarea temporară pentru a ajunge la un punct de observare mai favorabil, protejat de ultimele stropi de ceață. La fiecare pas izbucnim. La unison, ne ghemuim când roșul elf traversează-ne binoclul. Portul său, dimensiunea și absența unei scene puternice îl fac să arate ca un bărbat tânăr. Din lentilele de la distanță îi confirm lui Paolo că este un M1. Paolo se întinde să arate lung și confirmă imediat că haina este perfectă pentru el. Tanarul caprioare nu sta pe camp, ci ridica iarba si intre timp merge, fara sa se opreasca efectiv. Nu este nevoie să tragem de unde ne aflăm, silueta nu se vede în totalitate. Hotărâm să ne deplasăm puțin mai sus pe deal, pentru a crește perspectiva.
Suntem complet descoperiți dar norocul ne vine în ajutor și între noi și căprioarele în mișcare nu unul, nu doi, ci trei baloți de fân care acoperă căpriorul (și noi pentru el) dându-ne tot timpul să ne strecuram mai sus. .
Fără să piardă timpul, Paolo instalează pușca, stând pe bipied și sprijinindu-se pe rucsac. Coatele îi sunt de asemenea ferme, umerii relaxați, respirația regulată. Se întoarce spre mine, la câțiva metri de el, căutându-mi „0k”. La 180 de metri, nu vor fi necesare ajustări pentru pușca calibrată la 200. Mă pregătesc pentru sunetul împușcăturii, care îl surprinde pe Paolo, dar nu pe Hermann, stând la picioarele mele, nemișcat ca un cuirasier. Din binoclu îl observ caprioare care adună lovitura cu un salt pe loc, apoi aleargă câțiva metri rămânând cocoșat și clătinat. La câteva secunde după împușcătură, copitele căpriorului despicau cerul în durerosul rămas-bun al ultimei sufluri. Atunci nu o mai vedem.
Așteptăm suficient de mult ca apoi să mergem împreună cu Herman pe anschuss. Ciocul tânăr nu se vede, dar în inimile noastre nu avem nicio îndoială că îl găsim. Bătăile inimii pe care le simțim, bărbat și câine, cu siguranță nu sunt legate de rezultatul fotografiei, dar poate de recunoştinţa și libertatea pe care le simțim în timp ce mergem pe aceste miriști acum uscate din nou sub un soare cald și generos de vară.