O ultimă zi de vânătoare plină de pasiune, o zi plină de nostalgie și amintiri. Vânătoarea este și asta, bucurându-te de așteptarea sezonului următor, savurând emoțiile unui an care este pe cale să se încheie până la sfârșit.
„Carlo!”; chemarea vine de la coliba tocmai trecută: este Fabio care, la lătratul câinilor treziți de seterul meu, se uită să vadă. „Vino! Burolele sunt gata să sărbătorească închiderea vânătorii”. Astăzi este ultima zi pentru a urmări iepurele și după-amiaza este însorită. În cămăruța, focul din șemineu are gust bun și Miro toarnă pe masă castanele fierte la flacără. Un pahar de vin dulce este gata pentru mine. Mă încurajează: sunt Michele și Dego și Roberto. Au unit cele două echipe după ultima expulzare de la Mascedo și sticlele goale de pe raft spun că prietenia este mult mai puternică decât competiția timpului de vânătoare.
De multe ori mă trezesc, în ultimele zile, încrucișându-și câinii în zona în acest an preferată de cocoși. Chiar și dimineața, urcam pe vale, la popasul câinelui bătaia veselă a câinilor sus printre stâncile Costonei era sunetul de fundal. Cocoșul a zburat lung, acoperit de un desiș de arini; l-am întrezărit printre crengi, am aruncat o lovitură degeaba; de două ori a început înainte să sosească câinele și a oprit-o, făcându-i inima să bată repede, s-a terminat în nimic. Apoi, în ciuda căutărilor ample, nu s-a lăsat niciodată găsită.
Am pornit într-un lung turneu pentru a trece în revistă poate pentru ultima oară a sezonului cele mai scumpe locuri din valea mea: unde am prins primele cocoșe, acum cincizeci de ani, cu amintirea marii mulțumiri atât de vie, încât se pare că timpul este. necheltuit; apoi Kiti, faimosul setter al «Sbirului», m-a învățat primele trucuri. Se spune că mâine va veni zăpada și odată cu frigul care deja îngheață pământul se închide ușor și pentru această vânătoare a mea. Kimi, tânărul meu setter, vânează anul acesta ca expert și mă face să mă bucur cu acțiuni de mare pricepere; culmea nu s-au deschis vanatoarea de cocosi si coji din cauza rezultatului prost al puietilor, dar cu cainele puteai sa mergi iar actiunile frumoase traite impreuna i-au luat amaraciune de a renunta la deschiderea la mare altitudine dupa mai mult de cincizeci de ani. Chiar și astăzi a făcut să treacă pământul cu mult angajament și pasiune; nu am găsit nimic și speranța de a găsi cocoșul crescut m-a împins dimineața să mă întorc în locuri.
La coliba lui Fabio povestea evenimentelor sezonului suprapune bucuria momentului cu glume și râsete
Fabio, care vâna singur, și-a găsit tovarăși străini în oraș și acesta este deja un mare eveniment. De fapt, după cum am auzit, prima întâlnire a fost o confruntare, cu bietul iepure ucis și disputat. Dar apoi și „străinii”, alungați din locuri în care alte echipe își revendicau deja dreptul de „a da drumul câinilor”, și pelerinii din toată zona de vânătoare, și-au găsit un cămin în Mascedo. Prietenia și simpatia, în pasiunea comună a vânătorii, au creat legătura cu echipa. Astăzi deja am coborât în oraș la chemarea unor fete frumoase, dar zilele trecute le-am întâlnit pe potecile de munte și regret că nu am avut ocazia să întreb despre locurile lor de origine și despre vânătoarea pe care o făceau acolo, in sudul Italiei... Discursul lui Fabio rătăcește despre schimbarea relațiilor cu cei care odată s-au numit „sudici” și gândul la o legătură de familie a înspăimântat populația muntelui nostru; astăzi sunt oameni dintre noi și acel rol l-au luat imigranții din Orient sau cu o rochie lungă albă: degeaba încerc să spun că omul, singurul individ și nu aparținerea unui grup face persoana și Îmi amintesc de mulți din țara noastră, disperați de marea mizerie de la începutul secolului XX, care au mers departe. Dar nu este o zi de gânduri profunde; vinul și bucuria duc înapoi la discursul vânătoresc.
Dimineața au mutat iepurele, dar a urcat sus; se pare că frumoasele obiceiuri din trecut, urmând cărările și revenind la locul descoperirii, sunt acum pierdute de animalele de astăzi; și apoi sunt căpriorii, numeroși aici, care fură câinii din haită și îi duc în locuri îndepărtate. Până seara aștept întoarcerea. Câinele lui Dego se întoarce mereu la Cainallo, unde au prins mulți iepuri anul acesta, iar acolo trebuie să te duci să-l recuperezi. Discursurile rătăcesc și revin la cele mai bune momente ale sezonului. «Ieri am văzut iepurele, în valea Vignei, la ieșirea mare de apă - am vorbit fără să dau importanță - și câinele a oprit scovo-ul; iepurele a trecut pe lângă mine, dar nu trag în ceea ce nu este responsabilitatea mea!”. Izbucnirea vocilor care cer împletire și suprapuneri mai bune. Roberto și Michele sunt gata să meargă să vadă dacă apusul zilei și sezonul își pot rezerva o surpriză plăcută. "Un moment. Sunt locurile Rico, are coliba în apropiere, cunoaște bine iepurele și l-a lăsat pentru anul următor”. Sunt îngrijorat să încep un război de echipe. „Astăzi este ultima zi și nu există teritorii rezervate”. Ne despărțim și deja leagă câinii în lesă, cu o strângere de mână și o invitație cordială să mănânce iepuri săptămâna viitoare.
Îmi place să vânez singură, cu câinele meu. Este cel mai frumos mod de a trăi această pasiune care nu vrea să se termine, această dragoste profundă pentru locurile tale, văzute și revăzute, dar încă atât de plină de farmec; să te simți viu și strălucitor de gânduri care curg libere și toate simțurile mereu în tensiune. Odată, prietenii mei, care mă însoțeau în turele mele pe munte, veneau rar de două ori, protestând pentru felul în care călătorisem prea departe. Astăzi eu sunt cel care mă tem de confruntare. E bine așa, să gustăm mai liniștit din binele care încă ne vine din locuri lăsate în sine, pe care natura și-l însușește din nou, într-o întoarcere a dezordinei sălbatice. Cobor iar la vale. Apusul nuanță în roșu vârfurile albe ca zăpada, iar contrastul este violent cu umbra și frigul locurilor pe care urmează să trec.
Câinele a reluat căutarea; calm merge să vadă locurile care se pretează să fie cocoșul și motivează că „bun”, pentru el, înseamnă și „capabil de a acumula experiență”. Am trecut acum de cele mai bune colțuri ale pădurii: îi fac semn să treacă iar valea; sare peste pârâu și îngheață răsucit aproape de un terasament plin de arini. Câinele meu este frumos când cu ochii întorcându-se la tine se uită să spună că este aici, că trebuie să vii, că te așteaptă să trăiești împreună acea lovitură care duce la bucuria posesiei. Regretul vine mai târziu, când câinele îți pune pe mână acel trup încă cald de animal prețios pe care l-ai luat din pădure și care nu-ți va mai putea face darul așteptării. Dar bucuria rămâne lungă și încălzește amintirea pentru zilele ce vor urma.
… Citiți articolul în format Pdf preluat din DIANA N° 6/2010